1. Introducere
În contextul modernismului ce-şi pune amprenta tot mai mult asupra lumii de astăzi, utilitatea întoarcerii la valori şi instituţii sociale fundamentale precum proprietatea privată, libertatea sau domnia legii poate părea neînsemnată. Consider însă că aplecarea cercetărilor ştiinţifice către analiza implicaţiilor sociale şi economice ale libertăţii reprezintă un demers mai mult decât necesar. În primul rând pentru că evidenţele istorice dezvăluie o tendinţă aproape generală de restrângere a libertăţilor individului în raport cu statul, adică o erodare a contractului social dintre guvern şi societate. În al doilea rând pentru că existenţa democraţiei, a pluralismului politic sau a pluralismului formelor de proprietate reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru prezervarea unui grad ridicat de libertate economică. Nu în ultimul rând, recursul la aceste valori provine din convingerea că prosperitatea societăţii moderne este legată inextricabil de un aranjament instituţional favorabil economiei de piaţă şi libertăţii economice.
De la Adam Smith care, în mod explicit, a subliniat importanţa sistemului libertăţii naturale pentru cooperarea socială şi pentru bunăstarea indivizilor, tema libertăţii economice a captat prea puţin atenţia economiştilor. Singura excepţie o constituie lucrările lui Ludwig von Mises, Friedrich Hayek şi a altor reprezentanţi ai Şcolii Austriece. Însă, începând cu 1996, odată cu publicarea primului volum Libertatea Economică în Lume, raportarea la acest concept se regăseşte tot mai frecvent în literatura economică.
Libertatea – privită în toate dimensiunile sale, fie ele politice, sociale sau economice – este cu siguranţă bunul cel mai de preţ de care se pot bucura membrii unei societăţi. Însă, conceptul de libertate trebuie asociat numai relaţiilor inter-umane. Nu se referă la interacţiunea dintre individ şi mediul natural în care trăieşte. Orice acţiune ar întreprinde, individul nu se poate elibera de limitele şi constrângerile naturii (Mises, 1949: p. 279). Dar asta nu înseamnă că el nu este liber, ci că nu deţine capacitatea de a evada din contexul rarităţii, ca lege universală a naturii.
De altfel, aplicarea conceptului de libertate doar interacţiunilor sociale reiese şi din definiţia dată libertăţii de către John Stuart Mill: „singura situaţie care defineşte cel mai bine libertatea este aceea în care urmărim atingerea binelui propriu prin mijloace proprii, atâta timp cât nu încercăm să periclităm binele altora sau să îi împiedicăm să-l obţină”(Mill, 1994).
Aşadar, libertatea este numai o condiţie a omului în societate, iar o prelungire a raţionamentului ne arată că limitele libertăţilor de care se poate bucura individul sunt demarcate clar de condiţiile sociale în care s-a născut. Este evident că gradul de libertate ce însoţeşte acţiunile indivizilor într-o economie de piaţă este mult mai ridicat decât cel existent într-o economie centralizată, în care intervenţionismul statal este absolut. Statul, ca aparat social înzestrat cu putere de coerciţie şi constrângere, are putere hegemonică în societate. Dacă guvernul ar putea însă să-şi extindă puterea ad libitum, atunci, într-o abordare extremă, ar putea înlocui economia de piaţă cu diferite forme de economie centralizată. Ori, pentru a preveni acest lucru, este necesară ţinerea în frâu a puterii conferite statului, o limitare a intervenţiei acestuia în economie prin intermediul constituţiilor, legilor şi a altor instituţii sociale (Mises, 1949, p: 281). Prin urmare, toţi cei care, prin ceea ce scriu şi fac, se opun intervenţionismului statal în economie sunt de fapt susţinători ai libertăţii.
Conceptul de libertate descrie, nici mai mult, nici mai puţin, acele condiţii sociale de care beneficiază indivizii într-o economie de piaţă şi în care puterea unui organism indispensabil, statul, este limitată astfel încât să nu fie pusă în pericol funcţionarea nealterată a relaţiilor de piaţă, în contextul diviziunii muncii şi al liberului schimb. Niciun guvern şi nici o lege nu poate garanta şi prezerva mai bine libertatea decât prin sprijinirea şi apărarea instituţiilor fundamentale ale economiei de piaţă: proprietate privată, libertate contractuală, competiţie. Argumentul esenţial rezidă în faptul că libertatea nu este altceva decât prelungirea drepturilor legitime de proprietate. În măsura în care, prin acţiunile întreprinse, un individ nu face nimic prin care să încalce drepturile de proprietate ale altora, nimeni nu este justificat să intervină asupra proprietăţii sau acţiunilor sale (Marinescu, 2004: p.110).
Deşi guvernul, prin natura sa, înseamnă coerciţie (concept antonim libertăţii), el este garant al libertăţii şi compatibil cu aceasta, doar dacă acţiunile şi întinderea puterii sale se limitează la prezervarea libertăţii economice. De aceea, sunt de părere că termenul de libertate economică este cel mai bine conceptualizat şi definit în funcţie de tipul de intervenţie a guvernului în cadrul societăţii. Prin urmare, voi delimita acele instituţii formale şi acţiuni ale statului compatibile cu libertatea economică de acelea care o pun în pericol şi/sau o restrâng. Iată câteva exemple de astfel de acţiuni ce promovează, respectiv îngrădesc, gradul de libertate economică.
Literatura economică ilustrează legătura organică dintre aranjamentul sistemului legislativ şi monetar, pe de o parte, şi amplitudinea schimburilor voluntare ce au loc pe piaţă, pe de altă parte. Guvernele pot contribui la extinderea libertăţii economice prin consolidarea unui sistem judiciar prin acţiuni în favoarea întăririi unor instituţii precum proprietatea privată şi libertatea contractuală în defavoarea utilizării coerciţiei, violenţei sau fraudei pentru a intra în posesia proprietăţii altora. Tot în vederea promovării libertăţii economice sunt şi măsurile de politică monetară neinflaţionistă, menite să evite confiscarea şi redistribuirea avuţiei în cadrul societăţii ca urmare a creşterii masei monetare şi a modificării preţurilor relative.
În acelaşi timp, pentru a favoriza libertatea economică, organismul guvernamental ar trebui să se abţină de la acţiuni care vin în conflict cu alegerile personale ale membrilor societăţii, cu schimburile voluntare sau cu libertatea de a intra/concura pe diferite pieţe (a muncii, a bunurilor, a capitalului şi a serviciilor). Gradul de libertate economică scade atunci când taxele, cheltuielile guvernamentale şi reglementările birocratice substituie alegerile personale, schimburile voluntare şi coordonarea resurselor prin piaţă. În acelaşi fel acţionează şi diferite restricţii ale statului, care limitează sau împiedică intrarea pe piaţa muncii sau pe diferite alte pieţe.
2. Ilustrări ale evoluţiei libertăţii economice în UE
Fundamentele ştiinţifice ale libertăţii formează centrul de rezistenţă în construirea Indicelui Libertăţii Economice (ILE). James Gwartney, unul dintre autorii săi morali, apreciază că ILE este un instrument util în evidenţierea calităţii aranjamentelor instituţionale şi politice dintr-o ţară (2). Prin apelarea la acest instrument putem identifica poziţia unei ţări între cele două extreme: stat minimal respectiv stat totalitar. Evidenţele empirice confirmă ipoteza că, pe măsură ce acţiunile guvernamentale sunt orientate către minimizarea rolului statului în economie, nivelul ILE va fi mai mare, în timp ce o creştere a cheltuielilor statului şi o extindere a setului de reglementări asupra activităţii economice conduc la coborârea ţării respective în clasament. Spre exemplu, conform raportului anual din 2008, Hong Kong păstrează primul loc (cu un nivel general al ILE de 8,94 din 10), urmată de Singapore (8,57), Noua Zeelandă şi Elveţia (8,28 şi, respectiv 8,20). Faţă de 2005, SUA coboară de pe locul cinci pe locul opt, (ILE scăzând de la 8,20 la 8,04). Totodată, merită reţinută ascensiunea în acest clasament a unor ţări care au întreprins în ultimul timp ample reforme structurale pro-piaţă, exemplificând aici Chile (care acum ocupă locul 6) sau Georgia (locul 39, mult înaintea unor ţări occidentale precum Franţa sau Belgia). În partea inferioară a clasamentului, se regăsesc în continuare o mare parte din ţările ţările din Africa, America Latină şi unele dintre cele fost-comuniste.
În continuare, atenţia va fi îndreptată către analiza empirică a calităţii aranjamentelor instituţionale din diferite ţări membre UE, din perspectiva libertăţii economice. În acest scop, construirea eşantionului de ţări are la bază criteriul datei aderării la UE. Dintre membrii vechi, se vor regăsi Anglia şi Franţa. Din valul de ţări care au aderat la 1 mai 2004, au fost reţinute Cehia şi Polonia, economii post-comuniste care s-au confruntat la începutul tranziţiei cu probleme structurale relativ similare ţării noastre. Eşantionul de analiză se închide cu ultimele două ţări ce au aderat în 2007, România şi Bulgaria.
Demersul de faţă vizează, în primul rând, ilustrarea decalajului de libertate existent între ţările europene. De asemenea, urmăresc să scot în evidenţă, dintr-o perspectivă empirică, gradul de compatibilitate a modelului european cu indicele libertăţii economice. Intrepretarea acestor date statistice şi concluziile aferente vor permite creionarea unor direcţii de acţiune – valabile atât la nivelul României cât şi al UE – menite a spori gradul de libertate economică pe continentul european, ca premisă fundamentală pentru creşterea nivelului de trai şi a prosperităţii. Pentru sesizarea diferenţelor şi apropierilor dintre ţări incluse în eşantion, am făcut apel la Indicele Libertăţii Economice elaborat de Fraser Institute. Analiza comparativă se va limita la evidenţierea decalajului de ansamblu privind libertatea economică existent între ţări, deşi admit că o detaliere structurală ar avea o relevanţă superioară în vederea elaborării politicilor economice specifice. Pentru măsurarea gradului de libertate economică şi construirea ILE sunt luate în considerare cinci arii cuprinzătoare de analiză: (1) mărimea sectorului public: cheltuieli, impozite şi taxe, întreprinderi publice; (2) sistemul juridic şi securizarea drepturilor de proprietate; (3) stabilitatea monetară; (4) libertatea comerţului internaţional; (5) reglementări în domeniul creditării bancare, al muncii şi mediului de afaceri.
În opinia lui James Gwartney, există patru elemente fundamentale ale libertăţii economice: alegeri personale – în loc de alegeri „colective”; schimburi voluntare ghidate de piaţă – în loc de alocarea politică a resurselor; libertatea de a intra şi concura pe piaţă; protecţia persoanelor şi a proprietăţii acestora (Gwartney, 2005: p. 5). Următorul tabel ilustrează evoluţia gradului de libertate economică agregată în perioada 1990-2006 pentru ţările cuprinse în eşantion, scara fiind de la 1 la 10. Precizăm că o creştere a valorii ILE corespunde unui grad mai ridicat de libertate economică.
Tabel 1: Libertatea economică la nivel agregat
1990 1995 2000 2005 2006
Anglia 7.30 8.07 8.35 8.09 8.07
Franţa 6.74 6.78 7.04 7.10 7.19
Cehia - 5.76 6.69 6.99 6.95
Polonia 3.94 5.24 6.19 6.74 6.78
România 4.80 3.81 4.95 6.49 6.66
Bulgaria 4.30 4.61 5.06 6.58 6.82
Sursa: Gwartney (2008)
La începutul anilor 1990, marcaţi de prăbuşirea în lanţ a sistemului comunist din Europa Centrală şi de Est, exista un decalaj evident în materie de libertate economică. Dacă ţările Europei Occidentale, precum Franţa sau Anglia (3), beneficiau de libertatea şi prosperitatea economică specifice unei orânduiri capitaliste, fostul bloc comunist era caracterizat printr-un grad extrem de redus de libertate economică, echivalentul actual al unor ţări africane precum Niger, Angola sau Congo, ţări aflate în coada clasamentului mondial al ILE din 2008. Factorul determinant ce a generat colapsul sistemului de comandă socialist nu a fost nicidecum unul exogen, ci mai degrabă unul endogen, caracteristic organizării macroeconomice planificate. Probleme ce ţin de lipsa calculului economic, de cunoaşterea imperfectă şi respectiv de lipsa stimulentelor economice au determinat în cele din urmă implozia acestui sistem. Astfel, la începutul deceniului trecut, moştenirea ţărilor din fostul bloc comunist se caracteriza printr-o structură de producţie inadecvată condiţiilor pieţei şi nevoilor oamenilor, printr-o stare de penurie cvasi-generală, toate acestea fiind un rezultat firesc al planurilor de industrializare forţată şi al unui dirijism absolut, rupt de orice realitate economică.
Necesitatea înlocuirii vechiului sistem instituţional, bazat pe coerciţie şi planuri, cu un sistem compatibil cu regulile şi mecanismele economiei de piaţă a condus la creionarea a două tipare de transformare instituţională: terapia şoc şi terapia graduală. Dacă în Cehia sau Polonia, pe fondul unei clare preferinţe sociale favorabile schimbărilor radicale, oamenii politici au decis introducerea rapidă a unor reforme ample de liberalizare şi restructurare economică, în România şi Bulgaria, acest proces s-a dovedit lent, inconsistent şi, cel mai important, inconsecvent. Politica reformelor în paşi mărunţi şi aplicată doar de nevoie au imprimat procesului reformei, cel puţin în România, un caracter de „go and stop”. Adversarii privatizării rapide – care nu au fost din păcate puţini – au afirmat adesea că privatizarea nu ar trebui să fie privită ca un „scop în sine” sau ca o problemă de „ideologie”, transmiţând ideea falsă că, la urma urmei, nu se ştie prea bine ce formă de proprietate creează condiţiile optime dezvoltării economice (Balcerowicz, 1998: p. 65)(4).
Efectul economic şi social al acestor diferenţe de abordare în ceea ce priveşte modelul tranziţiei se reflectă şi în dinamica diferită a gradului de libertate economică. Se observă faptul că Polonia a cunoscut, încă din primii ani de după 1990, o creştere rapidă a gradului de libertate de la 3,40 în 1990 la 6,19 în 2000. Aceeaşi evoluţie a avut şi Cehia, care în 2000 a ajuns la un nivel de liberalizare economică apropiat Franţei (6,69 faţă de 7,04). Spre deosebire de acestea, evoluţia ILE în România şi Bulgaria, ţări aflate în ultimul grup de aderare, este puternic contrastantă, ambele situându-se în 2000 în jurul valorii de 5,00. Pe fondul deschiderii capitolelor de negociere cu UE şi al trasformării instituţionale formale impuse de aquis-ul comunitar, perioada 2000-2005 este marcată de o creştere spectaculoasă a gradului de libertate în cele două ţări, evoluţie însoţită deloc întâmplător de o creştere economică susţinută.
Interesant de subliniat este faptul că, după 2005, majoritatea ţărilor fost-comuniste îşi atenuează ritmul de creştere a gradului de libertate, manifestându-se un proces de convergenţă a cărui limită superioară este nivelul de libertate specific economiilor continentale, în special celui francez şi german. În contextul în care tratatul Lisabona a fost ratificat de toate ţările membre, Cehia fiind ultima ţară semnatară, cu o economie europeană bazată tot mai mult pe centralism decizional, birocraţie excesivă şi ample politici redistributive, se conturează un vechi tipar social de tip welfare-state.
Întreprinderea unei analize mai comprehensivă la nivelul membrilor UE a facilitat desprinderea unei concluzii importante, menite a confirma ipotezele mele teoretice asupra modelului instituţional european şi anume aceea că modelul social european (de inspiraţie predilect continentală) este mai degrabă compatibil cu un grad relativ redus de libertate economică, decât cu unul ridicat. Sub actuala construcţie instituţională europeană, ale cărei limite sunt evidente, este foarte puţin probabil ca noile ţări membre să înregistreze în viitorul apropiat performanţe net superioare în clasamentul ILE faţă de vechii membri. De altfel, deşi ar fi fost de dorit un grad de libertate corespunzător unor ţări precum Anglia sau Irlanda, observăm că indicele libertăţii economice la nivel european are drept atractor principal un nivel situat în jurul valorii de 7-7,5 corespunzător multor ţări europene continentale (5).
Din analiza empirică a gradului de libertate economică din cele şase ţări, putem desprinde câteva concluzii esenţiale. Pe de o parte, România dispune de un aranjament instituţional mai puţin favorabil libertăţii individuale şi asigurării prosperităţii economice în comparaţie cu membrii vechi sau noi ai UE, iar în multe arii de analiză, chiar şi faţă de Bulgaria. Totuşi, o privire de ansamblu scoate în evidenţă faptul că procesul de integrare europeană a reprezentat, pentru toate ţările aparţinând fostului bloc comunist, un set de constrângeri instituţionale ce a avut ca efect o creştere importantă (dar nu suficientă) a gradului de libertate economică şi, pe cale de consecinţă, a nivelului de dezvoltare economică.
Am considerat că nu este suficientă pentru că, având în vedere deficienţele modelului social european centrat pe principiile welfare-state-ului de sorginte germană (ilustrate în special în ariile 1 şi 5), opţiunea integrării şi continuarea acestui drum în cadrul UE va limita sensibil iniţiativele ţărilor membre de a promova libertatea economică. Încercările birocraţilor europeni de uniformizare şi centralizare a acţiunilor şi programelor guvernamentale naţionale sunt de natură a pune la îndoială ansamblul valenţelor pozitive ale pasului pe care România l-a făcut către Uniunea Europeană. De aici derivă şi necesitatea, cel puţin în planul abordării teoretice, a unei abordări contrafactuale.
Putem totuşi să conchidem că apropierea României de aranjamentul instituţional european se dovedeşte a avea, cel puţin pe termen scurt, suficiente valenţe astfel încât să justifice lungul proces de integrare. Acest lucru trebuie privit însă cu scepticismul faptului că UE nu este tărâmul făgăduinţei, iar integrarea României în Marea Europă reprezintă de fapt o soluţie de compromis. Am avut practic de ales între răul non-aderării (susceptibil a fi mai mare) şi răul aderării (considerat a fi mai mic). O analiză retrospectivă asupra impactului crizei financiare din 2008 şi asupra politicilor de redresare economică promovate de Bruxelles scoate în evidenţă, din păcate, perpetuarea aceleiaşi filosofii specifice modelului welfare-state. Nu ne rămâne decât speranţa că, în contextul mai larg al globalizării şi al intensificării libertăţii de circulaţie a persoanelor, capitalurilor şi bunurilor, oficialii europeni să cedeze presiunilor (externe şi interne) de reformare a aranjamentului instituţional al statului paternalist cu un sistem al pieţei, în care să guverneze proprietatea privată şi schimbul voluntar.
3. Concluzii
În lumina celor de mai sus devine de netăgăduit faptul că libertatea economică se dovedeşte a fi un important factor de explicare a gradului de dezvoltare economică. Pe parcursul acestui articol, am urmărit permanent ca dezvoltarea să fie privită mai mult ca un amplu proces de extindere a libertăţilor reale de care se bucură oamenii, viziune aflată în concordanţă, spre exemplu, cu ideile laureatului nobel pentru economie, A. Sen (2004: p. 19). Această abordare contrastează într-o mare măsură cu abordările mai limitate despre dezvoltare, cum ar fi identificarea dezvoltării cu creşterea PNB, a veniturilor sau cu modernizarea socială. Am avut aşadar în vedere perspectiva seturilor instituţionale şi a structurii de stimulente ce permit o extindere a libertăţilor individuale, ca premise pentru asigurarea prosperităţii şi ordinii sociale.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că relaţia libertate – prosperitate nu este una neapărat de natură unidirecţională şi că un grad mai mare de dezvoltare economică poate imprima în societate presiuni şi stimulente de creştere a libertăţii economice. Totuşi, în timp ce relaţia de cauzalitate libertate – prosperitate are un profund caracter ştiinţific, fiind de natură apriorică şi universală, cea de-a doua prosperitate – libertate nu poate fi demonstrată decât a posteori. Mai mult decât atât, ultima nu poate fi universal valabilă, din moment ce istoria oferă numeroase exemple de ţări dezvoltate în care, din cauza extinderii intervenţionismului statal, libertatea economică a avut de suferit. Poate exemplul cel mai potrivit în a susţine cele afirmate mai sus este SUA, una dintre cele mai dezvoltate ţări ale lumii şi care se confruntă cu o reducere a nivelului libertăţii economice, conform Fraser Institute.
