Fiscalitate, oferte politice si optiuni electorale

Cuprins:

1. Despre liberalism, dreptul natural şi impozitare
2. Politicul, binele societăţii şi ofertele politice
3. Opţiuni electorale sau... despre alegerea răului mai mic

1. Despre liberalism şi filosofia impozitării


“Totul trebuie să tindă nu spre asigurarea unui maxim de utilitate pentru societate, acesta fiind un principiu vag şi o sursă de legi proaste, ci spre exercitarea deplină a drepturilor naturale” ... scria, într-una din lucrările sale exponenţiale, Nicholas de Condorcet în a doua jumătate a secolului XVIII.

Deşi principiul utilităţii i-a frământat constant pe gânditori încă din cele mai vechi timpuri, sintagma “fericirea societăţii trebuie să fie ţelul ultim al diriguitorilor” a devenit treptat chiar şi pentru omul de rând doar un stereotip lipsit de substanţă şi logică. Dacă această fericire agregată ar exista, cum s-ar explica putea explica existenţa a două propuneri politice diametral opuse (prin efectele lor) care să vizeze simultan binele societăţii? Spre exemplu, putem spune că mărirea sau reducerea TVA-ul sunt în egală măsură spre binele societăţii!

Pentru filosofii şi economiştii liberali în special, lucrurile sunt ceva mai simple. În primul rând, nu există o fiinţă numită Societate. Şi pentru că doar fiinţele pot avea sentimente, stări şi trăiri, putem deduce că nu putem vorbi de sentimentul de utilitate, bine sau fericire la nivelul societăţii. În al doilea rând, nu putem însuma stările prin care trece fiecare individ din societate la un moment dat... în scopul cuantificării fericirii globale. În al treilea rând, chiar dacă ipotetic am putea măsură un astfel de fenomen, decidentul politic şi însărcinat cu realizarea binelul comun s-ar vedea constrâns de alte limite (de data aceasta ale empirismului cantitativist). Pentru că stările fiecăruia sunt într-o continuă dinamică în funcţie de interacţiunile lor sociale, de realizările sau eşecurile subiective ale diferitelor acţiuni proprii, de procesele cognitive perpetue, de diferiţi factori exogeni, “nivelul binelul şi fericirii” agregate s-ar schimba permanent.

Liberalismul propune abandonarea principiului utilităţii şi înlocuirea sa cu un criteriu etic fundamental: dreptatea. Acesta este presupus a fi cel mai bun criteriu după care să judecăm dacă legile sau diferite aranjamente instituţionale, fiscale, monetare etc sunt bune sau rele! Evident că fiecare dintre noi are în mod natural un sistem propriu de a „simţi” dacă o anumită acţiune este dreaptă sau nu, dacă se cade sau nu. Iar „dacă în spatele sentimentului spontan de dreptate sau nedreptate ar exista o realitate logică, ea ar constitui un fel de cod juridic , un drept gata făcut, preexistent; pe scurt, un drept natural”.[1] Asimilarea de către curentul liberal de gândire a acestui criteriu etic ultim a condus firesc la o concluzie esenţială pentru toate dezvoltările sale teoretice ulterioare: dreptul de proprietate privată legitim dobândit este un drept natural întrucât respectă fidel condiţiile apriorice de validitate.

Din această perspectivă liberală şi plecând din acest punct al analizei trebuie înţeles demersul meu următor referitor la fiscalitate. Statul, definit ca acea organizaţie politică ce deţine pe un anumit teritoriu monopolul impozitării şi al legislaţiei, are ca atribuţie constituţională fundamentală protejarea vieţii şi a libertăţii indivizilor... adică, în termeni mai aplicaţi, protejarea drepturilor legitime de proprietate. Acesta constituie argumentul statului protectiv. Dacă acţiunile guvernamentale ar fi menite a respecta întru-totul ( în mod absolut) această funcţie, s-ar afla într-o imposibilitate de facto. Pentru că o ocrotire absolută a drepturilor de proprietate (de la integritatea corporală la protejarea rezultatelor muncii indivizilor şi a avuţiei legitim dobândite) ar însemna un grad de impozitare egal cu zero. Atâta timp cât impozitarea nu este un act de schimb voluntar, fiind deci o manifestare a agresiunii instituţionalizate, înseamnă că nu poate exista o prezervare absolută a drepturilor de proprietate (privată) decât în absenţa impozitării coercitive. Dar în lipsa resurselor băneşti necesare, reprezentanţii statului nu vor putea exercita nici măcar această funcţie protectivă.

Ieşirea din acest cerc vicios a fost reprezentată de „pasul în spate” făcut de liberalii clasici, adică de acceptarea unui nivel redus de impozitare pentru o bună şi minimală guvernare. Dar, după cum bine ştim, aceştia au oferit justificări şi concesii şi în alte domenii de interes social, precum intervenţia statului în procesul educaţional propovăduită de J.S. Mill.

2. Politicul, binele societăţii şi ofertele politice

Şi în prezent, marea majoritate a celor care au îmbrăţisat raţiunea liberală, sunt de acord cu faptul că puterea politică trebuie să protejeze indivizii împotriva agresiunii interne şi externe. În speţă, securitate internă şi apărare naţională. Însă, dacă privim retrospectiv, istoria ne ilustrează un proces continuu de şubrezire a dreptului natural de proprietate în detrimentul binelul comun promovat prin politicile publice. Iar funcţiile statului s-au făcut tot mai numeroase; vorbim acum nu doar de funcţia protectivă, ci şi de cea productivă (de bunuri şi servicii de interes comun) sau cea redistributivă (a veniturilor).

Henry Hazlitt, în al său bestseller „Economics in one lesson” spunea „Bineînţeles, impozitarea este indispensabilă penru îndeplinirea unor funcţii guvernamentale de bază. [...] Dar cu cât este mai mare procentajul din venitul naţional prelevat prin impozite, cu atât mai mare va fi gradul de descurajare a producţiei şi a ocupării forţei de muncă în sectorul privat. Când povara fiscală totală depăşeşte un nivel suportabil, problema stabilirii unor impozite care să nu descurajeze sau prejudicieze producţia devine imposibil de soluţionat”.

  Iar cazul României, din punctul meu de vedere, a depăşit de mult nivelul suportabilităţii la care se gândea Smith, Mill, Mises sau Hazlitt. Până şi Keynes, artizanul închegatului pachet de măsuri intervenţioniste anti-ciclice, ar fi fost de acord cu acest lucru. Potrivit Eurostat, în 2010, cheltuielile publice din România au reprezentat 40,8% din PIB. Acest procent re­prezintă 149 de zile dintr-un an, adică cinci luni fără o zi. Ca să nu mai spunem de situaţia existentă în multe ţări europene sociale, dar totuşi democratice! Ajunşi în acest punct, cred că sunt câteva aspecte ce merită o atenţie deosebită.

În primul rând, odată cu „semnarea contractului social” dintre cetăţeni şi stat, evident fără nicio valoare juridică, atribuţiile statului au crescut în permanenţă. La nivelul organismelor statului pare să funcţioneze o regulă de aur: odată ce a luat naştere o autoritate publică, aceasta va fi transformată, redenumită, schimbat profilul de activitate, numai desfiinţată nu. Iar funcţionarea lor necesită resurse financiare ce sunt prelevate sub forma diferitelor taxe, de la timbrul pentru cal ce susţine finanţarea Autorităţii Hipice Naţionale, la taxe lunare pentru valabilitatea licenţelor acordate de diferite agenţii guvernamentale etc.

În al doilea rând, o asemenea evoluţie nu are cum să nu producă efecte comportamentale la nivel social. Fiecare va încerca să îşi soluţioneze problemele particulare cât mai ieftin cu putinţă, apelând adesea la mită, relaţii personale etc. Mai mult decât atât, mulţi vor considera că este mai benefic să devină angajat al statului, să fie el cel în măsură să stabilească „preţurile” favoritismelor. Şi astfel, numărul celor care trăiesc din şi pe seama impozitării devine tot mai ridicat. În cartea sa Birocraţia, Mises afirma că „...din cauza politicilor (aşa-zis) progresiste, noi birouri şi agenţii guvernamentale prosperă şi se răspândesc ca ciupercile după ploaie. Birocraţii se înmulţesc şi sunt nerăbdători să restrângă, pas cu pas, libertatea de acţiune a cetăţeanului”. Ceea ce se întâmplă în România de mai bine de 20 de ani, cu plimbatul oamenilor după tot felul de avize, autorizaţii, nu înseamnă altceva decât piedici reale şi tot mai numeroase în calea libertăţii economice şi manifestărilor antreprenoriale. Şi toate par a fi spre binele societăţii...

Nu în ultimul rând, intervenţionismul statal a înlocuit, după cum bine spunea Mises, filosofia socială şi economică anterioară. Una în care toţi cetăţenii împărtăşeau un singur ideal politic, binele comun, iar statului îi revenea obligaţia de a nu se amesteca în treburile economice. În prezent, pare tot mai evident că datoria guvernului s-a transformat treptat în aceea de a susţine, subvenţiona sau privilegia o categorie socială sau alta. „Ceea ce ni se oferă astăzi pe scena vieţii politice, practic fără nicio excepţie, în toate ţările lumii în care nu există o dictatură militară sau comunistă, este o situaţie în care nu mai există partide politice în vechea accepţiune clasică, ci doar grupuri de interese”.[2]

Însă odată atins acea limită extremă a suportabilităţii, spiritul de autoconservare al partidelor politice (aflate sau nu la guvernare) le obligă să slăbească într-un fel strânsoarea laţului birocratic de la gâtul sectorului privat. Întrucât această limită a suportabilităţii este inextricabil însoţită de deficite bugetare structurale, de perioade lungi de recesiune economică, apare în mod subit o dorinţă de reformare a societăţii din mai toate ungherele politicului. Şi toate vocile politice se postează în promotoarele binelui comun şi ale interesului naţional. Nimeni nu doreşte să piardă guvernarea viitoare, însă mai presus de toate, nicio formaţiune politică nu-şi doreşte intrarea in disoluţie a aranjamentului etatist. Pentru că de-a lungul timpului, grupurile de interese aflate în spatele scenei politice s-au obişnuit cu gestionarea banilor contribuabililor, iar politicienii s-au obişnuit cu confortul financiar şi al imunităţii parlamentare ce emană de iure din această postură.

Mass-media devine împânzită de lozinci electorale care au drept scop apărarea buzunarului cetăţeanului, care pun drept gaj sacrificiul politic şi electoral pe altarul binelul comun etc. Apar tot mai multe dispute ideologiste care să-şi revendice paternitatea sau legitimitatea unei măsuri anume. Exemplul cel mai recent este cel al modului de impozitare – unic vs progresiv – care este de dreapta şi care este de stânga, neştiind de fapt că nu există niciun târăm ştiinţific pentru a justifica un sistem sau altul de impozitare. Nu modul cum impozitezi este esenţial în identificarea unor izvoare doctrinare, ci cât impozitezi! Mai mult decât atât, aşa cum am arătat în debutul materialului, nu există o cale ştiinţifică – corectă – de determinare a optimului fiscal. Totul este stabilit arbitrar, nu pe criterii economice ci pe cele politice!

Prin urmare, cred că toate ofertele politice trebuie analizate plecând de la aceste adevăruri pe cât de simple, pe atât de greu de recunoscut de politicieni şi, din păcate, pe atât de greu de acceptat de electoratul contribuabil.


3. Opţiuni electorale sau... despre alegerea răului mai mic


Pentru un iubitor al liberalismului, opţiunea pentru una sau alta dintre ofertele politice are drept fundament criteriul libertăţii economice şi al drepturilor naturale. Cu cât un program politic se construieşte mai mult în jurul extinderii libertăţii economice, cu atât devine mai dezirabil. Altfel spus, alegerea răului cel mai mic!

Dar îmbucurător este faptul că şi la nivelul votantului mediu se manifestă o înclinaţie firească de a-şi orienta votul către cei ce promit o impozitare mai mică. Succesiunile la guvernare din România dar şi din alte părţi ale lumii au fost determinate în ultimă instanţă de angajamente privind reducerea impozitării. Tocmai de aceea, la nivel politic, este atât de importantă oferta fiscală prezentată electoratului.

Însă, captarea atenţiei populaţiei şi mediului de afaceri doar asupra anumitor impozite (considerate pe bună dreptate extrem de importante), cum ar fi impozitul pe profit şi venituri, impozitarea relaţiilor de muncă sau a TVA-ului, poate constitui o capcană politică cu costuri imense pentru electorat. Pentru că, aşa cum experienţa recentă ne demonstrează, guvernul se poate erija fără probleme în apărătorul apărătorul cotei unice şi opozant al creşterii fiscalităţii, însă, pe de altă parte, să crească de zor fiscalitatea indirectă (TVA, accize la tutun, benzină etc) sau parafiscalitatea. Exemple precum externalizarea din bugetul de stat a unor întregi agenţii guvernamentale şi care au dobândit imediat putere de decizie în materie de fiscalitate sunt arhicunoscute. La fel şi multiplele cazuri în care autorităţile locale stabilesc taxe mai mari pentru obţinerea unui aviz sau autorizaţii. Mai nou, unele din normele legislative promovate de Guvern sau Parlament conduc implicit la creşterea poverii parafiscale a cetăţeanului, cum ar fi cazul obligativităţii asigurării locuinţei sau al echipării autovehiculelor cu cauciucuri de iarnă. Aşadar, agenţii economici din astfel de domenii sunt beneficiarii direcţi ai unei astfel de legislaţii discreţionare. Ei obţin venituri suplimentare nu pe seama satisfacerii nevoilor consumatorilor pe piaţă şi a schimburilor voluntare, ci în mod coercitiv prin intermediul pârghiei statale. Iar în final vom constata că, deşi nu a avut loc o majorare a principalelor instrumente fiscale, povara totală (ca procent din PIB) este tot mai mare.

Tocmai din acest motiv întreprinderi relativ recente ale cercetării ştiinţifice precum Indicele Libertăţii Economice sau Indicele Libertăţii Fiscale se dovedesc extrem de utile în măsurarea cât mai aproape de realitate a costului guvernării.


[1] Vergara, Francisco, Temeiurile filozofice ale liberalismului, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 52
[2] Mises, Ludwig von, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 100

O perspectiva critica a politicii Foreign Aid

Introducere
Într-o lume ce se doreşte a fi tot mai democratizată - cu sau, mai degrabă, fără voia celor vizaţi - intervenţionismul global(izat) îşi dezvăluie noi şi noi faţete. Unele însoţite de agresiune, altele de compasiune şi suport financiar (1). Aici ne vom referi doar la acea politică a solidarităţii internaţionale intitulată cu o oarecare preţiozitate asistenţa financiară externă.
În cadrul acestui subcapitol îmi propun să ofer o analiză critică a politicilor de asistenţă financiară pe care ţările dezvoltate şi organismele internaţionale continuă să le promoveze în combaterea sărăciei din ţările Lumii a Treia. Prin natura sa, acest proces este unul redistributiv din moment ce ajutorul extern reprezintă un transfer de fonduri băneşti de la contribuabilii ţărilor dezvoltate către guvernele unor ţări subdezvoltate, fie direct - prin intermediul autorităţilor naţionale, fie indirect - prin mijlocirea organismelor financiare internaţionale. De fapt, aşa cum am explicat într-un capitol anterior, schema ajutorului financiar extern reprezintă o aplicaţie fidelă, la scară globală, a mecanismului statului bunăstării. Ori, la fel cum ţările welfarestate-oriented au sfârşit printr-o implozie a acestui sistem social ca urmare a practicilor redistributive, la fel vom asista la prăbuşirea schemei redistributive indiferent că avem în vedere o dimensiune spaţială mai largă, fie ea europeană sau mondială. Aşadar, atât din perspectivă teoretică cât şi aplicată, politica ajutorului financiar extern reclamă o (re)evaluare critică. A pune la îndoială eficienţa asistenţei externe sub actualul aranjament instituţional, mai ales după decenii de eşecuri perpetuate (2), nu trebuie interpretată ca o acţiune de abandonare a celor mulţi şi săraci (aprox. două treimi din populaţia globului aparţine ţărilor subdezvoltate). Nu scopul este cel care va face obiectul acestui demers, ci metodele promovate până în prezent de ţările dezvoltate şi de Organizaţia Naţiunilor Unite (3).
Încă din debutul acestei analize consider că trebuie evidenţiate principalele rezultate ale acestei politici. În primul rând, construirea şi aplicarea politicii foreign aid a determinat crearea unei categorii aparte de ţări, ţările Lumii a Treia. În lipsa programului internaţional de asistenţă financiară nu ar fi existat această colectivitate de ţări care trebuie ajutată şi care s-a dovedit – nu de puţine ori – ostilă Occidentului. De altfel, aşa cum sublinia şi Peter Bauer, introducerea terminologiei „lumea a treia” şi selectarea ţărilor membre este însoţită de numeroase vicii şi neclarităţi, sărăcia nefiind obligatoriu o caracteristică comună. În mod cert, grupul de ţări subdezvoltate nu era şi nu este carcaterizat prin omogenitate sau unicitate (Bauer, 1981:88). Aceste societăţi diferă substanţial din punct de vedere al evoluţiei, culturii sau venitului, cuprinde atât aborigeni sau triburi africane cât şi populaţia Orientului Mijlociu, din Asia de Sud-Est sau America Latină. În aceste ultime ţări există numeroase grupuri de indivizi al căror nivel de trai concurează chiar pe cel existent în ţările dezvoltate. Spre exemplu, în 1979, câteva mari ţări exportatoare de petrol printre care Arabia Saudită sau Kuweit figurau încă pe lista beneficiarilor de fonduri, deşi puteau fi considerate chiar bogate în conformitate cu indicatorii specifici de evaluare a bunăstării. Trebuie totuşi înţeles că această agregare, cu imperfecţiunile sale şi cu utilitate îndoielnică, reprezenta un prim pas – de altfel indispensabil – pentru a justifica necesitatea apariţiei şi consolidării binecunoscutelor organisme financiare internaţionale. Este neîndoielnic că Organizaţia Naţiunilor Unite şi celelalte organisme afiliate erau interesate să propovăduiască politicile de asistenţă internaţională pentru un grup cât mai larg de ţări. Cu cât mai mare era nevoia de ajutor extern, cu atât devenea mai justificabilă activitatea acestora şi, nu în ultimul rând, cu atât era mai urgentă colectarea a tot mai multor fonduri internaţionale. Iar, dacă este să privim retrospectiv, de la înfiinţarea lor imediat după cel de-al doilea război mondial, aceste organisme şi-au extins permanent atribuţiile şi sfera de acţiune. Şi acest proces countinuă şi în prezent.
Spre exemplu, Naţiunile Unite – în calitate de principal sponsor al fantezistelor programe de asistenţă financiară – nu ezită să stabilească noi ţinte temporale în eradicarea sărăciei: „Cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului vizează printre altele reducerea la jumătate a sărăciei extreme, stoparea extinderii epidemiilor şi bolilor HIV/SIDA, dar şi furnizarea serviciilor de educaţie primară universală în rândul populaţiei Lumii a treia (4)”. Şi toate acestea trebuie realizate până în 2015!
Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că, prin modul în care a fost construită, actuala agendă a ONU are o dublă menire. Pe de o parte de a susţine populaţia anumitor ţări de a ieşi din zona sărăciei (extreme), iar pe de altă parte de a ajuta organizaţia însăşi. Discursul secretarului general al ONU, Kofi Annan, la Summitul Mondial din septembrie 2005, lasă să se înţeleagă în mod evident acest lucru atunci când afirmă că Agenda 2015 trebuie privită de asemenea ca „o şansă pentru a revitaliza însăşi Organizaţia Naţiunilor Unite”(5).
Devine uşor de înţeles că acest tripartitism organisme internaţionale – Lumea a Treia – politica foreign aid se dovedeşte a fi inextricabil interdependent şi autoîntreţinut. Ceea ce transpare în mod evident din acest status quo este că nu există niciun stimulent puternic de reformare externă a ţărilor beneficiare, deoarece, nu-i aşa(!), o reformă sănătoasă pro-piaţă conduce la creşterea performanţei economice şi implicit la o reducere a nevoii de ajutor financiar. În consecinţă, la inutilitatea existenţei şi funcţionării acestor organisme. Acest lucru ne poate face să înţelegem cel puţin două aspecte. Pe de o parte, se manifestă o lipsă de convergenţă între scopurile declarate privind eradicarea sărăciei globale şi dorinţa de auto-perpetuare a organismelor care şi-au asumat aceste scopuri. Pe de altă parte, se explică opţiunea pentru consecvenţă în perpetuarea anumitor programe şi instrumente de asistenţă externă care, atât teoretic cât şi empiric, mai degrabă eşuează.
Cea de-a doua consecinţă majoră a foreign aid este politizarea excesivă atât în Occident cât mai ales în ţările beneficiare. Frecvenţa şi intensitatea conflictelor interne în multe din aceste ţări (Indonesia, Malaysia, Liban, Uganda, Somalia sau Nigeria) sunt adesea efectul unei politizări exacerbate a societăţii. Nu întâmplător, bătălia pentru puterea politică (şi implicit, cea economică) s-a transformat în prelungite războaie civile. Există numeroase exemple de ţări în care puterea se câştiga şi se menţinea cu ajutorul armelor. În acest context, devine explicabil de ce în multe ţări au ajuns la putere lideri care erau mai apropiaţi, în preferinţele lor politice, de regimurile socialiste decât de cele capitaliste (Bauer, 1981:89). Prin urmare, liderii politici din ţările subdezvoltate solicitau (şi continuă să solicite) fonduri financiare de la guvernele occidentale pentru realizarea a două scopuri prioritare: pe de o parte, satisfacerea propriilor interese economice şi de putere, iar pe de altă parte promovarea şi întreţinerea practicilor sistemului economic socialist. Aşa se face că, la mai bine de 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului şi al colapsului cvasi-general al comunismului, menţinerea practicilor socialiste în multe din ţările Lumii a Treia pe seama contribuabilului capitalist reprezintă, fără îndoială, sfidarea ultimă afişată de (poate prea devreme) proclamat-defunctul sistem socialist!

Analiza critică a argumentelor convenţionale
Odată cu emergenţa şi dezvoltarea agenţiilor de asistenţă financiară, acestea şi-au perfecţionat şi multiplicat setul de argumente în promovarea ajutorului extern. Peter Bauer (1981:97) a identificat cele mai întâlnite argumente menite a susţine ajutorul financiar extern: (a) este indispensabil pentru dezvoltarea economică; (b) reduce nivelul de sărăcie; (c) este un instrument pentru redistribuirea internaţională a venitului; (d) recunoaşterea greşelilor trecutului şi achitarea de daune-interese compensatorii; (e) serveşte interesele ţărilor dezvoltate; (f) ajută la controlul creşterii fără precedent a populaţiei. Trebuie menţionat că (d) a început să figureze printre argumente doar după anii `50 când sentimentul de vină al occidentalului a devenit o dogmă larg acceptată. Mizându-se pe politica „Câte un argument pentru fiecare!”, avocaţii foreign aid îşi schimbau cu abilitate argumentaţia în funcţie de auditoriu, făcând astfel imposibilă examinarea şi analiza sistematică a unei asemenea politici şi a efectelor sale. În faţa unor indivizi cu înclinaţii mai conservatoare, se aducea argumentul că ajutorul financiar nu este decât un instrument pentru susţinerea intereselor strategice, politice şi militare. În faţa social-democraţilor, se promova cu prioritate argumentele eradicării sărăciei şi al redistribuirii, iar când se adresau mediului de afaceri şi sindicaliştilor, se susţinea că prin creşterea ajutorului extern erau favorizate exporturile şi ocuparea forţei de muncă. Voi dezvolta în cele ce urmează o critică (constructivă) pentru cele mai invocate din aceste justificări.
• promovarea dezvoltării economice
Imediat după al doilea război mondial, în sfera economică devine tot mai larg acceptată ideea că stocul de capital al unei ţări este factorul major de creştere economică (6). Ţările subdevoltate par astfel prinse într-un cerc vicios deoarece nivelul redus al venitului este defavorabil economisirii şi, deci, în lipsa economiilor nu se pot face investiţii. În consecinţă, vor rămâne în continuare în sărăcie, iar singura cale de a ieşi din această capcană a subdezvoltării este ajutorul extern. Însă argumentul este inconsistent din perspectivă logică, deoarece sărăcia nu reprezintă un modus vivendi şi o stare care se autoperpetuează. Dacă ar fi fost adevărat, atunci nu ar fi trebuit să existe o mulţime incomensurabilă de indivizi, grupuri şi societăţi care au ieşit din sărăcie. Sau nu ar fi fost nicicum posibil ca ţări precum Chile, care deşi iniţial făcea parte din Lumea a Treia, să se înscrie pe linia dezvoltării după reformele ample pro-piaţă începute de Pinochet.
Prin natura sa, omul urmăreşte o viaţă mai bună (indiferent că o privim sub aspect material sau nu). Într-o societate modernă, el răspunde ansamblului de stimulente şi constrângeri ce predomină în societatea, iar dacă acestea sunt favorabile dezvoltării şi acumulării de capital, lipsa iniţială a acestuia din urmă nu mai este o problemă. Performanţa economică depinde de premisele culturale, de aptitudinile indivizilor, de structura motivaţională, respectiv de sistemul politic. În multe ţări ale lumii în care se manifestă preferinţa pentru o viaţă contemplativă, în care cutumele interzic angajarea salarială a femeilor etc., bunăstarea materială este precară. Însă nivelul de bunăstare in forma sa materială este consecinţa firească a dorinţei, eforturilor şi reuşitelor individuale. Prin urmare nu este vina occidentalilor că preferinţa prevalentă a unor societăţi africane sau asiatice este în defavoarea acumulării de bogăţie materială. Se naşte astfel întrebarea: vor toate ţările subdezvoltate să ajungă la o prosperitate materială apropiată de cea a vestului? Dacă da, sunt actualele mecanisme şi instrumente de finanţare cea mai bună cale în atingerea acestui deziderat?
Prin definiţie, conceptul de dezvoltare economică priveşte evoluţia pozitivă a nivelului de trai şi a calităţii vieţii pe termen lung. Chiar dacă ar putea avea efecte pozitive sau ar facilita asigurarea unui nivel minim de trai pe termen scurt, ajutorul extern nu poate genera o creştere substanţială şi de durată a venitului naţional. Un principiu economic fundamental arată că oamenii răspund stimulentelor prevalente în societate. Iar dacă aceste stimulente nu sunt orientate către „prinsul peştelui” ci către primirea „gratuită” a acestuia, la ce evoluţii comportamentale ar trebui să ne aştepăm în societatea respectivă?
Prin transformarea ţării beneficiare într-o economie dependentă de finanţarea externă se perpetuează practic status quo-ul suboptimal şi se amână reformarea şi restructurarea economică. Mai mult decât atât, chiar şi acele activităţi şi inţiative private productive sunt destimulate sau chiar îngrădite. Amplificarea practicilor corupte ale guvernării limiteaza sfera acţiunii antreprenoriale, ajungându-se până la un control cvasi-generalizat al economiei. Şi în plan social încep să apară modificări comportamentale contraproductive de tipul asistatului-social. Iar această stare domneşte încă în ţări precum Haiti, Etiopia, Zair, Burundi. În concluzie, contribuţia ajutorului extern – în forma sa actuală - la dezvoltarea Lumii a Treia nu poate fi decât extrem de redusă, tocmai din cauza efectelor adverse majore pe care le generează.
Încă un lucru ar mai trebui spus cu privire la acest mit al dubdezvoltării! Dacă întradevăr toate ţările Lumii a Treia ar fi dispus de toate celelalte premise pe care se fundamentează dezvoltarea economică, cu excepţia capitalului, atunci influxul de capital străin ar fi trebuit să conducă ceteris paribus la atingerea acestui deziderat. Prin urmare, astăzi nu am mai fi fost în postura de a avea organisme de asistenţă externă şi, evident, nici de a critica politicile acestora. Toate cele de mai sus arată că avuţia reprezintă rezultatul iniţiativei şi activităţii economice, şi nu o precondiţie. Aşa cum magistral explica Bauer, noţiunea de cerc vicios confundă sărăcia cu cauza sa: venitul redus reprezintă de fapt sărăcia, însă nu este cauza sa! (1981:99).
• eradicarea sărăciei
Această problematică a reprezentat întotdeauna o temă centrală a politicilor de asistenţă externă. Peter Bauer (1972, 1981) şi, mai recent, William Easterly (2003, 2006a, 2009) sunt printre puţinii economişti care au explicat de ce metodele promovate în combaterea sărăciei extreme sunt lipsite de eficienţă. Este suficient să urmărim traseul prin care fondurile băneşti ajung de la contribuabilul occidental la populaţia ţărilor sărace!
În primul rând, guvernul donator are propriile interese politice, militare şi comerciale. Prin urmare, va urmări să susţină cu predilecţie acele state care sunt dispuse ca în schimbul „prieteniei financiare” să importe de la alimente, tehnică de luptă până la consultanţă şi know-how. În mod tradiţional, mare parte din acordurile bilaterale de ajutor financiar a fost acompaniată de astfel de „condiţionalităţi”, chiar dacă, aşa cum arată Easterly (2009b), acest fenomen a înregistrat un oarecare declin. Ori aceste acorduri au prea puţine în comun cu eradicarea sărăciei şi stimularea dezvoltării economice în ţările Lumii a Treia.
Totuşi, chiar dacă se păstrează dezvoltarea ca ţintă strategică, putem remarca un mod dacă nu incorect, cel puţin bizar, în alocarea banilor (Shleifer, 2009:382). Să ne gândim la exemplul Suediei, în care guvernul a decis sprijinirea politicilor de culoare socialistă din Tanzania. Sau la exemplul guvernului francez de a susţine dictatorii din fostele colonii din vestul Africii, dacă întruneau, ce-i drept, o condiţie necesară şi suficientă: să fie francofili!
În al doilea rând, trebuie spus că nici ajutorul financiar instrumentat de organismele Naţiunilor Unite nu are ca destinatar final acel individ/familie care se confruntă în mod real cu problema subzistenţei. Acesta ajunge la guvernanţii acelei ţări şi ale căror politici de cheltuiere a banului occidental au ca axă prioritară satisfacerea intereselor personale şi de grup: de la construirea unor proiecte megalomanice – aeroporturi, ample platforme industriale cu o rentabilitate precară, universităţi de tip occidental ai căror absolvenţi nu au cum să-şi găsească un loc de muncă în ţară – până la creşterea averilor personale plasate în străinătate, prin achiziţionarea de numeroase active – imobile în zone de lux, deschiderea de conturi bancare, cumpărarea de maşini scumpe. Exemplul, poate printre cele mai ilustrative, este cel al fostului dictator al Zairului (actualmente, Republica Congo), Mubutu Sese Seko. Acesta a fost preocupat constant de creşterea averii personale, care în 1984 se ridica la aprox. 5 miliare de dolari. Poate părea surprinzător pentru unii, dar aceasta era exact cam cât se ridica datoria externă a ţării în acel moment. Mai mult, în timp ce guvernul său se confrunta cu imense probleme în rambursarea împrumuturilor către Belgia (de altfel, faţă de care a intrat în incapacitate de plată în 1989), Mobutu se lăuda cu o flotă de invidiat de limuzine Mercedes cu care se plimba între numeroasele sale palate. Iar când banii nu sunt furaţi de liderul ţării, vor exista cu siguranţă destule ministere, oficiali publici şi alţi birocraţi care vor dori şi ei o parte din fondurile primite şi pe care trebuie să le gestioneze.
În condiţiile în care o parte din măreţele proiecte, emanate de viziunea politică autohtonă, necesita şi co-finanţare, devine uşor de înţeles cum ajutorul financiar extern (pentru lideri) devenea implicit o povară fiscală suplimentară (pentru cea mai mare parte a populaţiei). Aşa se face că de cele mai multe ori, în loc să le amelioreze situaţia economică, ajutorul Vestului nu făcea decât să adâncească şi mai mult starea de sărăcie a populaţiei.
Săracii, în special cei din zona rurală care formează majoritatea, nu sunt de ţintă de interes politic şi, prin urmare, nu li se acordă o atenţie prea mare din partea liderilor politici aflaţi la putere. Cei care beneficiau (şi continuă să beneficieze) într-adevăr de fondurile alocate de stat provin din zona urbană, fiind educaţi, cu acces la informaţii şi, mai presus de toate, cu influenţă politică. Astfel, politicienii, funcţionarii publici, cei din sfera academică sau militară se regăsesc printre beneficiarii direcţi ori indirecţi ai fondurilor occidentale. În tot acest timp, grupurile sociale care aveau în mod real nevoie de ajutor rămân plasate în afara razei de acţiune a politicii de asistenţă financiară (Bauer, 1981:111).
În al treilea rând, nici acordurile stand-by promovate de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional nu sunt lipsite de anomalii şi disfuncţionalităţi de eficienţă alocativă. Deşi împrumuturile sunt acordate guvernelor în baza unor programe de stabilizare economică şi bugetară, este dificil ca organismele internaţionale să controleze şi să impună modul de cheltuire a banilor. Privind din perspectivă istorică, condiţionalităţile asociate acestor acorduri sunt în mod caracteristic un eşec (Svensson 2003, Easterly 2009)! Însă, spre deosebire de granturile ONU, împrumuturile externe promovate de BM şi FMI sunt de fapt ajutoare financiare ce trebuie rambursate pe termen scurt sau mediu. Acestea au ajuns chiar să fie denumite „împrumuturi odioase” deoarece banii sunt furaţi de guvernanţi şi clientela lor politică, iar populaţia este obligată să suporte o povară fiscală suplimentară pentru a fi rambursaţi (Shleifer, 2009:383). Şi, dacă privim retrospectiv, nu prea există ţări care să se mândrească că şi-au pavat drumul dezvoltării (doar) cu împrumuturi externe de la organismele financiare internaţionale!
• egalitarismul şi recunoaşterea greşelilor trecutului
Redistribuirea venitului şi achitarea de daune-interese compensatorii sunt strâns corelate în discursul egalitarist, în special din cauza ideii că diferenţele de venituri sunt în mare măsură rezultatul exploatării. Astfel, promovarea redistribuirii în vederea eliminării diferenţelor internaţionale dintre venituri şi achitarea de plăţi compensatorii istorice pentru exploatarea Lumii a Treia sunt mixul argumentativ pentru o parte semnificativă a transferurilor financiare internaţionale, deşi sunt logic distincte (Bauer, 1981:121).
Egalitarismul mondial are la bază ideea că nevoile oamenilor sunt fundamental aceleaşi, indiferent de cultura sau regiunea în care trăieşte. Mai mult, capacităţile acestora, aptitudinile, motivaţiile şi valorile la care se raportează sunt relativ uniforme, ceea ce ne-ar conduce la concluzia că eventualele diferenţe de bunăstare între societăţi şi indivizi nu pot fi decât rezultatul exploatării sau al unui noroc accidental. În cazul exploatării, devine legitimă şi, deci, necesară confiscarea unei părţi din surplus în favoarea celor exploataţi. Cât? Cum? Nu contează. Important este finalul: la aceleaşi nevoi, să revină aceleaşi venituri! Acest mod de a gândi, prin aplicarea sa la scară globală, nu va face decât să reducă nivelul venitului în toate ţările. Este evident că premisele de la care pleacă aceste raţionamente sunt complet eronate şi cred că o argumentare in extenso ar fi lipsită de utilitate.
În ceea ce priveşte vina Occidentului pentru starea de sărăcie a multor ţări foste colonii, cred că trebuie remarcată o inconsistenţă logică. În primul rând, prin transferarea ideilor şi tehnologiilor din Vest, a avut loc o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, o creştere a speranţei medii de viaţă şi a nivelului de trai pentru milioane de oameni din Lumea a Treia. În al doilea rând, aşa cum oarecum ironic sublinia Peter Baur, toate acele victime ale colonialismului din istorie – oameni omorâţi în războaie, fermieri expropriaţi de colonialişti – sunt acum morţi şi nu mai pot fi ajutaţi, nici măcar de organisme de prestigiu, precum Banca Mondială! (Bauer, 1981:121)
În al treilea rând, chiar dacă am accepta ca ipoteză faptul că întreg colonialismul ar fi fost – per total – un rău pentru fostele colonii, tot nu s-ar justifica ajutorul financiar. Pe de o parte, pentru că o bună parte din contributorii actuali ai organismelor specializate în asistenţă financiară nu au fost niciodată în istorie puteri colonialiste. Ba chiar au trebuit de-a lungul istoriei să-şi apare graniţele de imperiile dornice de extindere. Prin urmare, acestea nu ar trebui să contribuie, ci chiar să beneficieze de plăţi compensatorii. Pe de altă parte, multe din ţările beneficiare (aflate în prezent pe lista ONU) nu au fost vreodată colonii ale ţărilor din vest, pentru că nu prezentau fie interes economic, fie unul politico-strategic. Deşi, cu siguranţă, acţiunile puterilor coloniale au făcut numeroase victime, orice teorie a restiturii va eşua, pentru că, cu excepţia anumitor perioade scurte de timp, anumite greşeli ale trecutului nu pot fi reparate (Bauer, 1981:121). Cât de departe ar trebui să mergem înapoi în istorie pentru a începe plăţile compensatorii pentru crimele trecutului? Spre exemplu, noi românii – în ipoteza nefericită de a fi incluşi în rândul ţărilor Lumii a Treia - ar trebui să cerem doar Rusiei plăţi de restituire? Sau ar trebui să ne adresăm şi Turciei pentru daunele umane şi materiale provocate de imperiul otoman în încercarea sa de a arbora Semiluna pe clădirea Vaticanului? Sau ar trebui să ne înfăţisăm şi urmaşilor hunilor sau tătarilor pentru a solicita plăţi compensatorii?
În al patrulea rând, aşa cum am amintit şi în deschiderea acestui subcapitol, este dificil de pus în seama puterilor colonizatoare lipsa actuală de performanţă economică a multor ţări din Lumea a Treia. Atâta timp cât situaţia economică era mai bună decât în era precolonială şi, totodată, faptul că aceasta nu s-a îmbunătăţit substanţial după câştigarea independenţei, nu face decât să confirme cele spuse mai sus.
Astfel, în anul 2010, la mai bine de jumătate de secol de practici asistenţiale, nu ne rămâne decât să recunoaştem că, deşi aspru criticat în vremurile sale, Peter Bauer a avut dreptate: ajutorul financiar extern a eşuat în atingerea principalului său obiectiv – eradicarea sărăciei şi relansarea economică. Astăzi, „în locul Zidului Berlinului, ne confruntăm cu Zidul Ajutorului Extern, în spatele căruia popoarele sărace ar trebui să evadeze din sărăcie cu ajutorul unei planificări internaţionale de tip colectivist” (Easterly, 2006b). În loc să permitem pieţelor şi societăţilor să prospere prin intermediul libertăţii economice – de altfel, reţeta de succes prin care economiile occidentale s-au dezvoltat – săracii lumii trebuie să accepte reţetele colectiviste ale experţilor internaţionali pentru a „scăpa” de neajunsurile subdezvoltării.

Cazul Africa. Ilustrări ale „succesului” foreign aid(7)

Între 1980 şi 1988, ţările din Africa Sub-Sahariană au beneficiat de un ajutor financiar total de cca. 83 miliare dolari. În loc de creştere economică şi dezvoltare, aceste ţări au avut parte de o reducere constantă a nivelului de trai cu 1,2 % anual. Comensurând fenomenul creşterii economice pe o perioadă mai largă, între 1965 – 1984, studiile arată că 18 ţări africane au înregistrat rate anuale de sub 1%. Cele mai slab clasate în acest eşantion au fost Benin, Burkina, Faso, Chad, Ghana, Liberia, Somalia, Sudan, Uganda şi Zair. Două trăsături comune ale acestor ţări merită toată atenţia. În primul rând, regimul politic era unul de dictatură militară. În al doilea rând, guvernele respective erau susţinute financiar de Occident prin programele de asistenţă externă.
La mijlocul anilor 1980, chiar şi Naţiunile Unite manifestau rezerve în privinţa scoaterii din sărăcie a continentului african. Amplele (auto)evaluări ale programelor de asistenţă financiară au scos la lumină lipsa de eficienţă în atingerea setului de indicatori prognozaţi. În mod plauzibil, ne-am fi aşteptat la o nouă abordare în politica foreign aid! Totuşi, organismele internaţionale s-au dovedit a fi puternic ancorate in path dependence-ul birocratic. Drept urmare, s-a trecut şi atunci – ca şi în prezent - la o schimbare de faţadă a strategiei de ajutor financiar. În 1986, a fost lansat un (nou) Program de Acţiune pentru Relansarea şi Dezvoltarea Economică a Africii, cu noi termene, cu bani mai mulţi şi, bineînţeles, cu multe promisiuni. Un raport intermediar al Secretarului General Javier Perez de Cuellar din septembrie 1988 scoate la iveală un nou eşec: „Situaţia economică generală în Africa s-a agravat odată cu lansarea acestui program. Produsul Intern Brut continental pe locuitor s-a redus cu 2% în 1986 şi cu 2.2.% în 1987, fiind în prezent mai mic decât cel din 1980” (Perez, 1988).
Experienţele specifice fiecărei ţări sunt alarmante. De exemplu, în Tanzania, cea mai mare parte din ajutorul extern a avut ca destinaţie sprijinirea experimentului socialist ujaama. Analizele făcute de New Yourk Times din acea perioadă au scos la iveală următoarele: „În primul rând, multe ajutoare financiare occidentale, în special cele din Scandinavia, au fost cu entuziasm direcţionate către susţinerea experimentelor socialiste, ajungându-se la aproape 10 miliarde de dolari numai pentru Tanzania într-o perioadă de 20 de ani. Azi, după detronarea liderului politic, Nyerere, ţara era ruinată, cu cei 26 milioane de oameni obligaţi să îşi ducă traiul cu aproape 200 de dolari anual, unul dintre cele mai reduse din lume”(Lewis, 1990).
În raportul Băncii Mondiale din 1990, este evidenţiat faptul că economia Tanzaniei s-a contractat în medie cu aprox. 0,5% anual în intervalul 1965 – 1988. Nivelul mediu al consumului personal s-a redus drastic cu 43% între 1973 – 1988. La rândul său, The Economist observa, în 1990, că în schimbul imensului ajutor financiar extern, Tanzania oferea drumuri găurite, clădiri în paragină, spitale şi universităţi precare şi un nivel al venitului pe locuitor în 1988 de doar 160 dolari (mai mic decât cel existent la câştigarea independenţei din 1961) (The Economist).
Referitor la programele de asistenţă financiară, profesorul Nicholas Eberstadt de la Harvard University, face un rechizitoriu şi mai tranşant, ajungând la concluzia că „Ajutorul occidental din prezent poate să compromită progresul economic în Africa şi, de asemenea, să întârzie dezvoltarea capitalului uman” (Eberstadt, 1988:100).
Departe de a fi un caz izolat, situaţia din Senegal poate fi întâlnită în multe alte ţări africane. Spre exemplu, SUA a construit 50 de depozite de stocare a cerealelor, însă acestea au fost locate în zone inaccesibile ţăranilor. Această investiţie ce se ridică la 2 milioane de dolari, este acum în paragină. De asemenea, o cincime din ajutorul extern oferit Coastei de Fildeş a fost direcţionat către construirea a două fabrici de zahăr care au început producţia în 1981 şi care sunt în prezent închise (Mufson, 1985).
Într-o altă ţară africană, Sudan, a fost construită o fabrică producătoare de pastă de tomate într-o zonă în care fermierii cultivau în loc de roşii... palmieri. O altă fabrică de procesare a laptelui a fost amplasată într-o regiune unde băştinaşii nu deţineau cirezi de vite. În nordul Kenyei, „experţii” norvegieni în asistenţă financiară pentru dezvoltare au construit o fabrică de congelare a peştelui lângă un lac aflat în apropierea tribului Turkana. Însă, prin tradiţie, aceştia îşi satisfăceau nevoile de trai crescând vite, capre şi cămile. Mai mult decât atât, după ce fabrica a fost pusă în funcţiune, s-a descoperit că procesul de congelare a peştelui la o temperatură ce se ridica ziua la aproape 100º Celsius consuma mai multă energie electrică decât tot districtul Turkana (Whitaker, 1988:60). Şi exemplele pot continua...


Note
(1) Nu-i mai puţin adevărat că aceste faţete nu sunt neapărat elemente substituibile. Aşa cum ne dovedeşte istoria recentă a lumii, odată ce au fost democratizate volens-nolens, ţările recent “ieşite din captivitatea tiranilor naţionali” au beneficiat de ample programe de asistenţă financiară în vederea dezvoltării economiilor. Rezultatul, şi în aceste cazuri, la fel ca în multe altele, a fost lamentabil în raport cu efectele scontate.
(2) Acest lucru este evident din moment ce există încă aşa-numita categorie de ţări, Lumea a III-a. Însă, evidenţele a-posteori privind lipsa de eficienţă cvasi-generalizată nu au generat nicio schimbare semnificativă la nivelul instrumentelor şi procedurilor utilizate, perpetuându-se şi accentuându-se astfel decalajul dintre deziderat şi performanţe. Un exemplu ilustrativ în acest sens este evidenţiat de Jeffrey Sachs în binecunoscuta lucrare The End of Poverty (2005:25). Astfel, în 2002, toate cele 191 de ţări membre ale UN şi-au propus îndeplinirea celor opt ţinte (intitulate poate mult prea preţios, Millenium Development Goals) astfel încât până în 2015 sărăcia globală să fie la jumătate faţă de anul 1990.
(3) Nevoia de schimbare a paradigmei in materie de asistenţă financiară externă se resimte chiar şi în cadrul unor bine-cunoscute organisme financiare internaţionale. Într-un studiu al Băncii Mondiale din 2005, Michael Klein şi Tim Harford analizează (în capitolul 9) problematica eficienţei politicii foreign aid, sub un titlu extrem de sugestiv „Pot agenţiile de asistenţă financiară să performeze mai bine decât mâna invizibilă?”.
(4) A se vedea sursa www.un.org/milleniumgoals/
(5) Pentru cei interesaţi, a se vedea sursa www.un.org/summit2005/
(6) Pentru cei familiarizaţi cu evoluţiile înregistrate în teoria creşterii economice, pot corela cu uşurinţă extinderea filosofiei privind foreign aid policy cu recunoaşterea ştiinţifică internaţională de care va bucura Robert Solow după 1956, odată cu publicarea celebrului model de creştere economică exogenă, în care capitalul juca rolul principal.
(7) Cele mai multe cazuri dintre cele prezentate în acest subcapitol al lucrării au fost extrase din “Perpetuating Poverty. The World Bank, the IMF, and the Developing World”, volum editat de Doug Bandow şi Jan Vasquez.

Bibliografie:
Bandow, Doug; Vasquez, Jan, “Perpetuating Poverty. The World Bank, the IMF, and the Developing World”, Cato Institute, Washington DC, 2001
Bauer, Peter, “Dissent on Development”, Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1972
Bauer, Peter, “Equality, the Third World and Economic Delusion”, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1981
Easterly, William, “Freedom versus Collectivism in Foreign Aid, in Economic Freedom of the World: 2006 Annual Report”, Fraser Institute, 2006 (b)
Easterly, William, “The White Man’s Burden: Why the West’s Efforts to Aid the Rest Have Done So much Ill and So Little Good”, New York, Penguin Press, 2006 (a)
Eberstadt, Nicholas, “Foreign Aid and American Purpose”, Washington, D.C., American Enterprise Institute, 1988
General Secretary Javier Perez de Cuellar, UN-PAAERD: „Mid-Term Assessment”, New York: United Nations, 1988.
Klein, Michael & Harford, Tim, “The Market for Aid”, IFC, World Bank Group, 2005
Mufson, Steve, “Aid to Africa is widely Considered Ineffective but Continent is More Depended than Ever”, Wall Street Journal, 29 July, 1985.
Paul Lewis, “Nyerere and Tanzania: No Regret at Socialism”, New York Times, 24 October, 1990.
Pejovich, Svetozar, “Economic Analysis of Institutions and Systems”, Kluwer Academic Publishers, London, 1995
Shleifer, Andrei, “Peter Bauer and the Failure of Foreign Aid”, Cato Journal, vol. 29, No. 3, 2009
Staicu, Gabriel, “Despre libertate… în date”, în “Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii”, coord. Cosmin Marinescu, Editura ASE, Bucureşti, 2007
Svensson, J., “Why Conditional Aid Does Not Work and What Can Be Done About It?” Journal of Development Economics 70, 2003
The Economist, “A Teacher Retires”, 2 June, 1990.
Whitaker, Jennifer S., “How Can Africa Survive?” New York, Harper &Row, 1988

Protecţionismul – soluţie pentru reviriment economic sau blestem? (*)

Diversitatea ce caracterizează cu atâta originalitate rasa umană este acompaniată mai ales de aceea legată de aşteptările şi mulţumirile pe care oamenii speră ca viaţa să le ofere. În condiţiile în care bunăstarea este o permanenţă în ansamblul aspiraţiilor individuale, este firesc ca, atunci când aceasta este tot mai greu de atins, să existe dorinţa de a beneficia de un sprijin exterior. Nu este mai puţin adevărat că semenii noştri nu sunt susceptibili, din motive întemeiate uneori, să îşi ofere unii altora ajutor. În aceste condiţii este solicitat ajutorul unei terţe părţi, care veghează şi aşteaptă doar să aibă ocazia de a mai acţiona într-un fel pentru a veni “în sprijinul” cetăţenilor săi. Este desigur vorba despre instituţia numită stat.
Aproape toţi suntem de acord în legătură cu necesitatea intervenţiei statului în anumite domenii ale vieţii economico-sociale, precum conceperea şi aplicarea cadrului legislativ. Fără un set de reguli, norme legislative care să guverneze acţiunile umane, ar domni un haos perpetuu în care violenţa şi legea junglei ar reprezenta singurele noţiuni de reglare a relaţiilor interumane. Dar de la acest punct, există riscul de a se cădea în cealaltă extremă, adică statul să-şi aroge drepturi care depăşesc legitimitatea acestuia. Opinăm că este adevărat că piaţa nu rezolvă toate problemele cu care se confruntă societatea, însă spectrul avantajelor oferite de “mâna invizibilă” sunt net superioare celor ce emană din acţiunea “mâinii vizibile, greoaie şi politizate a statului” .
Pe de o parte, după ce indivizii solicită ajutorul statului ar dori să fie imediat lăsaţi în pace după ce acesta le rezolvă problemele. Din acel moment ei încep să se simtă sufocaţi şi îşi amintesc cu nostalgie de vremurile în care se subordonau doar propriilor dorinţe, însă trebuie precizat în mod tranşant că de cele mai multe ori nu există cale de întoarcere. Astfel, devine limpede că un efect pozitiv pe termen scurt al intervenţiei statului reclamă în timp costuri imense întrucât odată puse în aplicare măsurile intervenţioniste, acestea se perpetuează continuu, căpătând viaţă.
Pe de altă parte, dacă sunt liberi să facă ce vor, vor sancţiona statul minimal, care nu mai este interesat de soarta cetăţenilor săi. Însă, această cale de a privi lucrurile nu are şi nici nu poate avea un fundament raţional – nici din perspectivă economică, nici socială – ci reprezintă doar urmarea unei intervenţii aproape constante a statului asupra independenţei individului. Astfel, pe măsură ce statul intervenea tot mai des în rezolvarea problemelor societăţii, membrii acesteia au început să vadă în stat singura opţiune pentru soluţionarea acestora – ca şi cum el ar deţine un set de rezolvări pentru toate situaţiile neplăcute. Prin urmare, prezenţa acestui organism în viaţa economică a devenit tot mai pronunţată.

Unul dintre domeniile care au avut cel mai mult de suferit de pe urma evoluţiei de mai sus a fost şi este comerţul internaţional, întrucât de-a lungul timpului, statele au practicat adesea măsuri menite a proteja activitatea internă de concurenţa străină.
Aruncând o privire spre istoria ultimului deceniu al secolului al VII-lea, Anglia se afla în plin proces de consolidare a cuceririlor politice şi sociale care au urmat revoluţiei burgheze de la mijlocul secolului. În acea perioadă mercantilistă, comerţul dintre state devenea mai tot mai intens. Astfel, actori precum Anglia, Olanda aveau o prezenţă constantă în cadrul comerţului internaţional. Aceasta din urmă erau în mod clar împotriva unei politici protecţioniste. Desigur că Anglia era la capătul opus. Şi cum această situaţie nu avea cum să rămână aşa, două naţiuni care nu de mult luptaseră împreună împotriva jugului spaniol - izolate de o Europă ostilă protestantismului - ajung pe picior de război. Cum a fost posibil însă acest lucru ?
Totul a pornit de la promulgarea actelor de navigaţie de către Oliver Cromwell, acum devenit lord protector al Angliei pe viaţă. Aceste acte erau sub o formă sau alta o măsură protecţionistă pentru economia burgheză a Angliei, sufocată de importurile provenite din şi prin intermediul Olandei, împotriva căreia concurenţa nu-i mai avantaja. Astfel că primul act aduce în discuţie instituirea primelor taxe la importul produselor provenite de pe navele olandeze. Reacţia Ţărilor de Jos nu s-a lăsat aşteptată şi au pornit discuţii aprinse şi tratative între cele două părţi care nu duc în final la nici un rezultat, olandezii nedorind nici măcar să audă propunerile englezilor. Drept urmare a urmat un al doilea act, al cărei scop era clar : prohibirea importurilor olandeze. Acest lucru era formulat în maniera interzicerii intrării vreunei mărfi în porturile engleze pe alte corăbii decât engleze. Olandezii au sesizat destinaţia acestui act şi cele două războaie navale care au urmat au scos în evidenţă până unde pot merge efectele negative ale protecţionismului menţinut cu orice preţ. În acest moment Anglia are o completă libertate de mişcare pe plan economic, dar lucrurile nu se încheie nici pe departe aici.
Din 1691 încep, treptat, să fie instituite tot felul de noi taxe care vizau de această dată pe duşmanul tradiţional al Angliei, Franţa, pe care îl va mai avea de înfruntat în numeroase rânduri pe toate planurile. Măsura protecţionistă se referă mai mult la un aspect mult mai profund decât aspectul economic. Cele mai multe produse de import erau taxate de englezi cu până la 5% din valoarea produsului. În cazul bunurilor provenite din Franţa situaţia stătea cu totul altfel. Taxele impuse acestora se ridicau la nivelul unor sume mari de bani. Lucrurile au mers din rău în mai rău, ajungându-se ca, în anul 1696, impozitele pentru importurile franţuzeşti să se ridice la un nivel de aproximativ 75% din valoarea produselor. Fireşte că, în aceste condiţii, nici francezii nu s-au lăsat mai prejos. Astfel că într-un interval de timp nu foarte îndelungat, comerţul cinstit dintre cele două ţări a încetat, pentru că aşa-zisele taxe de import protecţioniste erau de fapt nişte taxe prohibitive în toată regula. Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste, după cum le vom analiza ulterior.
În primul rând, în mod firesc, primii afectaţi au fost consumatorii. Ceea ce încercaseră englezii prin taxe prohibitive neoficiale, reuşise parţial Napoleon Bonaparte prin intermediul blocadei continentale. Şi într-o situaţie şi în cealaltă, cetăţenii au încercat fie să substituie bunurile care lipseau fie să le producă ei înşişi. Însă lipsa avantajului comparativ în producerea anumitor bunuri a condus la obţinerea acestora în condiţiile unei calităţi mai slabe şi chiar a unor costuri superioare.
În al doilea rând, a înflorit ramura subterană principală a economiei : contrabanda. Talentul de navigatori a fost o caracteristică de care englezii s-au bucurat întotdeauna. Nici francezii nu au fost departe. E lesne de anticipat că cei aproximativ 14-15 kilometri ai Canalului Mânecii nu erau o problemă pentru încercaţii contrabandişti. În aceste situaţii se poate observa o similitudine cu curba lui Laffer unde este evidenţiată decizia agenţilor economici de a face evaziune fiscală dacă impozitele sunt prea mari. În legătura cu aceasta, Laffer a adăugat : « Impozitul mare omoară impozitul » . Este ceea ce s-a întâmplat şi acum : pentru a evita taxele mari de comerţ exterior, ambele părţi au decis că o evaziune de acest tip era cea mai bună soluţie. Cu alte cuvinte statul a pierdut un impozit, o taxă care ar fi intrat în vistierie, lucrurile urmându-şi mersul « firesc » în continuare.
O altă problemă este cea a reexportului. Unele mărfuri franţuzeşti nici măcar nu mai ajungeau la consumatorii englezi, cu sau fără taxe vamale. Ele erau doar depozitate în porturi, pentru a fi imediat reexportate. Probabil că o soluţie mai bună era alta. Dacă s-ar fi decis cu adevărat către o politică a reexportului, atunci ar fi trebuit să lase comerţul liber, pentru că, oricum, flota sa comercială era cea mai puternică şi îi stătea în putere să transporte oriunde mărfurile de abia importate. Câştigurile ar fi fost desigur mult mai mari, pentru că ar fi avut o bază de reexportare mult mai mare. În realitate situaţia stătea aproximativ în felul următor: englezii aveau totuşi nevoie de unele bunuri pe piaţă pe care le reexportau direct, cum ar fi coniacul, vinul, sarea, oţetul, mai ales că toate erau alimente de primă mână în lungile călătorii pe mare ale flotei engleze. Pentru a suplini lipsurile datorate prohibirii lor pe cale legală de la francezi, englezii le importau din alte părţi, ca de exemplu din Olanda, faţă de care încheiaseră starea de beligeranţă nu cu mult timp înainte. Numai că englezii plăteau cu mult mai mult decât dacă s-ar fi permis comerţul liber. În primul rând, olandezii percepeau bunurile la un preţ la care adăugau propriile taxe de import. După care englezii adăugau propriile taxe celor pe care deja le percepuseră olandezii. În final, pe piaţă ajungea un produs taxat de două ori, în condiţiile în care acest lucru trebuia să se întâmple o singură dată, desigur, printr-o taxă mult mai mică.
Un alt aspect negativ al protecţionismului este acela că reduce ocuparea fortei de munca. Acest lucru se produce ca o reacţie la cei care instituie primii taxele la import. Reacţia nu va întârzia să apară. După ce vor scădea în mod firesc importurile din statul « pedepsit », vor scădea şi exporturile către acesta, în virtutea unei acţiuni de represalii economice. Astfel mulţi oameni se vor trezi în situaţia de a produce bunuri pentru care nu există piaţă de desfacere. În consecinţă îşi vor pierde locurile de muncă.
Ultima consecinţă nefastă a protecţionismului este alterarea progresului tehnologic. Producătorii autohtoni se complac în situaţia de a fi protejaţi de către stat şi nu mai fac nimic pentru a ţine pasul cu provocarea concurenţei prin surse proprii. Agenţii economici autohtoni nu mai au nici un interes să facă un produs mai ieftin, mai bun, mai fiabil, pentru că ştiu că indiferent cât de mare va fi strădania concurenţei, tot produsele lor vor fi cele vândute, pentru că statul va avea grijă să înhibe cererea pentru produsele de import prin taxe mari, poate chiar prohibitive. Astfel, în loc ca întreprizătorii să fie atenţi la semnalele pieţei şi ale consumatorilor în vederea orietării activităţii către o eficienţă mai mare, aceştia sunt stimulaţi să găsească modalităţi prin care să captureze statul în direcţia obţinerii unor avantaje private discreţionare.
În prezent, cel puţin într-o abordare teoretică, aproape toate statele lumii sunt de acord în privinţa deficienţelor politicii comerciale protecţioniste. Însă, avantajele şi dezavantajele unei politici comerciale sau ale alteia sunt punctate diferit. John Kenneth Galbraith, ca şi reprezentant de seamă al instituţionalismului, pare interesat nu atât de necesitatea susţinerii protecţionismului sau a respingerii lui, cât de convingerea că - indiferent de politica aleasă - intervenţia statului pentru atenuarea diferitelor efecte ar stopa calea unei economii către stabilitate. Recunoaşte, într-adevăr, că barierele comerciale îşi au partea de vină în buna desfăşurare a proceselor economice, dar revine imediat la iminenta prezenţă a statului pe scena economică. Ori, tăria susţinerii acestor convingeri nu este tocmai complementară cu recunoaşterea legitimităţii economice a liberalismului.
Pe această cale, prima economie a lumii dă un impresionant exemplu personal. Cum cele mai complicate probleme necesită cele mai simple şi mai fireşti rezolvări, America părea să fi găsit răspuns la una dintre cele mai arzătoare chestiuni ale economiei în toată istoria ei: liberalism sau protecţionism? Răspunsul a fost găsit pe undeva spre originile teoretice ale economiei ca ştiinţă. În momentul în care David Ricardo a vorbit despre schimburile internaţionale ca despre un joc cu sumă pozitivă, şi nicidecum nulă, au fost suficient de mulţi cei care au pus la îndoială acest lucru, deşi teoria avantajelor comparative era destul de bine susţinută empiric, demonstrându-se că din tranzacţii pot câştiga şi statele aflate în competiţie cu cele industriale, care, datorită lipsei rivalităţii, îşi permiteau liberalismul economic. Este adevărat, că uneori statele nu câştigau proporţional, dar esenţialul este că se câştiga de ambele părţi, nu de o parte în detrimentul celeilalte.
Ceea ce a fost cât se poate de evident acum trei secole, pare să ofere o nouă cheie în descifrarea problemelor care împiedică optima funcţionare a comerţului internaţional: prin comerţul liber bazat pe teoria avantajelor comparative, economia mondială este susceptibilă de a realiza o alocare superioară a resurselor şi un nivel ridicat al bunăstării materiale. Fiecare ţară ar trebui să producă bunuri ale căror costuri de oportunitate sunt mai mici decât cele ale altor state care doresc să producă acelaşi bun sau să ofere acelaşi serviciu. Ar rezulta de aici o specializare îndrumată de oferta de resurse din cadrul fiecărui cadru economic. Din resursele limitate s-ar obţine venituri mai mari. Barierele din calea comerţului liber ar stopa această specializare, pentru că astfel ar creşte mult costul materiilor prime, a resurselor în general, ceea ce ar orienta agenţii economici către satisfacerea nevoilor bazale în primul rând, ceea ce ar lăsa mult prea puţin pentru cercetare, dezvoltare, specializare şi perfecţionare, creştere economică.
Aşa cum am amintit succint în analiza relaţiile comerciale de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi din secolul XVIII, liberalismul economic este pilonul pe care se sprijină concurenţa şi aceasta în detrimentul monopolurilor. Concurenţa la rândul ei înseamnă creşterea calităţii, scăderea preţurilor, dezvoltare inovaţie şi progres tehnic. Alegerea consumatorului se poate face dintr-o paletă mai largă de bunuri economice. Atât timp cât susţinem necesitatea existenţei concurenţei, trebuie să sprijinim în egală măsură liberalismul economic, pentru că acestea ajung la un moment dat în perfectă juxtapunere.
Numai că indiferent cât de pertinente sunt argumentele prezentate până în acest moment în favoarea liberalismului, barierele în calea unui comerţ liber nu încetează să existe în Statele Unite şî nu numai. Pentru venituri la bugetul statului există o serie de taxe modice la materiile prime, precum cele instituite de Uniunea Vamală Prusacă în secolul XIX. Numai că, mai departe, intervin uzualele probleme. Statele Unite au de asemenea tarife protecţioniste. Scopul acestora este bine cunoscut: să apere munca producătorilor interni de concurenţa importurilor străine. Singurul lucru întrucâtva atenuant care stă la îndemâna unui stat este ca acestea să nu devină prohibitive. America ţine cont de acest lucru, dar atât timp cât există, tarifele dezavantajează oferta străină care pătrunde pe piaţa naţională.
O altă barieră este cea reprezentată de contingentele la import, care reglementează cantităţile maxime dintr-un anumit produs care pot intra în ţară într-o anumită perioadă. Efectul negativ al acestora este mult mai puternic decât al barierei tarifare precedent amintite. Atât timp cât există bani, preţul mare al unui produs importat la care se adaugă taxe nu este prohibitiv. Însă, acesta poate deveni dacă, în ciuda unui preţ moderat, nu mai există un loc de unde acesta să poată fi achiziţionat.
La fel de distructive par măsurile implementate de barierele nontarifare. Acestea se referă la licenţe şi la standarde de calitate. Prin intermediul lor un produs poate fi refuzat pur şi simplu fără drept de apel în baza unui subiectivism după care sunt constituite nişte standarde care se schimbă de la an la an. De exemplu Marea Britanie a reuşit astfel practic să pună capăt definitiv importului de cărbune.
Nu în ultimul rând, în Statele Unite sunt practicate şi restricţii voluntare la export. Prin intermediul acestora, unele firme îşi limitează „voluntar” exportul către anumite state. Este curios cum o asemenea măsură restrictivă poate fi aplicată în cea dintâi economie a lumii, leagăn al democraţiei şi al libertăţii individuale. Acestea sunt asemănătoare cu contingentele la import şi sunt preferate de unii exportatori datorită reţinerii pe care aceştia o manifestă în faţa tarifelor protecţioniste. Victima acestor măsuri protecţioniste a fost în principal Japonia. Cu puţin înainte de primul şoc petrolier, preşedintele Nixon şi-a anunţat noul program politic. Acesta includea o taxă suplimentară de 10% pe multe dintre bunurile pe care Japonia le exporta în Statele Unite, în condiţiile în care o treime din exporturile Japoniei mergeau către America. Aceasta însemna şi abandonarea standardului aurului, forţând yenul japonez să fie scos în afara ratei de schimb fixe aplicată după război. Valoarea yenului a crescut şi mai mult, iar ca rezultat exporturile au devenit şi mai scumpe.
În sfârşit, efectele directe ale protecţionismului american nu întârzie să ofere o realitate a cărei principal perdant este consumatorul. Tarifele protecţioniste vor ridica preţul produselor importate, ceea ce va atrage scăderea cererii pentru acestea. Din acest moment însă, consumatorii nu se vor putea orienta către oferta naţională aşa cum ar fi făcut-o înainte de oferta importată. Producătorii interni se vor grăbi să mai ridice şi ei puţin preţurile, dar nu mai mult decât cele străine. Taxa instituită le-a oferit o marjă confortabilă între preţul lor vechi şi cel perceput produselor de import. În aceste condiţii, importurile vor scădea şi, odată cu ele şi potenţialele venituri care ar fi decurs din acestea. Dacă se optează pentru protecţionism, acesta trebuie să marcheze un compromis între intenţia de protejare a producţiei interne şi evitarea descurajării totale a importurilor străine. Prohibirea lor nu aduce nici un avantaj.
Alături de efectele directe, evidente şi palpabile, există efecte indirecte care nu apar în statistici şi rapoarte şi ale căror consecinţe sunt mult mai profunde şi mai nefaste. Astfel că ţara căreia importul îi va fi întâmpinat cu ostilitate nu va mai beneficia de veniturile pe care le-ar fi putut folosi pentru a cumpăra la rândul ei produse din ţara în care exportase anterior. Deci ţara care a avut cel mai rigid program protecţionist este şi ea o victimă. Pe termen lung vor fi promovate ramuri ale industriilor neperformante, care nu pot oferi avantaje comparative, în dauna celor eficiente. Cu alte cuvinte, majorarea tarifele vamale nu oferă informaţii corecte pentru agenţii economici interni, prin urmare aceştia urmând să-şi canalizeze resursele într-o direcţie greşită. Mai mult, tarifele reduc practic comerţul mondial şi valoarea producţiei reale.
Protecţionismul în politica comercială internaţională reprezintă un cerc vicios în care fiecare stat se străduieşte să răspundă cu o contramăsură mai puternică celei suferite anterior din partea altuia. Nici una dintre părţi nu mai ştie cine a început şi cum s-a ajuns aici, lăsând deschis răspunsul la dilema: primul stat se comportă restricţionar ca urmare a unui tratament identic anterior sau, din cauza sa, celălalt stat a instituit la rându-i o politică protecţionistă?
Probabil acest cerc vicios, în cazul Americii ascunde ceva legat de paradoxul lui Leontief. In mod paradoxal, deşi sunt cea mai mare economie a lumii, Statele Unite exportă bunuri care au mai multă muncă încorporată şi importă bunuri care încorporează mai mult capital. În aceste condiţii este evident motivul pentru care promovează protecţionismul.
În final, apreciem că un răspuns adecvat se află undeva în replica unui liberal prin excelenţă, J. C. M. Vincent de Gournay: „Laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même”.
(*) Acest material a fost scris impreuna cu colegul si prietenul meu, lect. univ. dr. Grigore Pirosca.

Despre „Binefacerile” Salariului Minim!

Aproape în fiecare an asistăm la ample dezbateri care au ca principal subiect salariul minim. Este cunoscut faptul că în negocierile dintre stat, confederaţiile sindicale şi cele patronale, primele două părţi fac presiuni deosebite în direcţia creşterii salariului minim garantat în plată. Argumente precum diminuarea sărăciei şi oferirea unui trai decent pentru populaţie, îi determină pe reprezentanţii guvernamentali să considere că iniţiativa lor este cu adevărat lăudabilă. Articolul de faţă nu este adresat celor care înţeleg că traiul decent şi ieşirea din sărăcie sunt numai rezultatul eforturilor proprii, al rodniciei muncii lor. El se adresează exclusiv celor care încă mai sunt convinşi de „binefacerile“ intervenţiei guvernamentale. Aceştia vor constata în final, poate cu o oarecare surprindere, că statul, prin impunerea (şi creşterea) salariului minim nu face altceva decât să „lovească“ în cei pe care susţine că îi ajută.
Întotdeauna discuţiile referitoare la locul de muncă şi salariu au beneficiat de un larg interes în rândul opiniei publice. Acest fapt se poate explica, pe de o parte, prin faptul că activitatea economică implică în mod obiectiv factorul muncă, iar pe de altă parte, prin dimensiunea importantă a salariului în totalul veniturilor populaţiei. Marea majoritate a economiştilor sunt de părere că preţul unui bun trebuie să fie rezultatul jocului cererii şi ofertei, adică să se stabilească liber pe piaţă. Ce îi face atunci să fie sensibili şi cuprinşi de toleranţă in momentul în care vorbim de piaţa muncii? Cum de fac abatere de la principiile fundamentale ale economiei şi închid ochii la „binefacerile” acţiunii guvernamentale?

Salariul şi piaţa
Pe piaţa muncii, la fel ca pe oricare altă piaţă, salariul este rezultatul interacţiunii dintre cererea şi oferta diferitelor abilităţi sau aptitudini, al negocierii libere dintre proprietarii de resurse şi patroni. Indivizii, ca purtători ai ofertei de muncă, urmăresc a obţine, în schimbul serviciilor prestate, cel mai bun preţ. La rândul lor, întreprinzătorii sunt interesaţi în a-şi apropia acele calităţi specifice necesare în activitatea de producţie la un preţ cât mai convenabil.
Salariul reprezintă în ultimă instanţă expresia contribuţiei pe care întreprinzătorii apreciază că o au salariaţii, prin intermediul bunurilor realizate, la satisfacerea preferinţelor anticipate ale consumatorilor. Dacă, spre exemplu, consumatorii acordă o valoare mai redusă unui bun anume, toţi factorii de producţie care au concurat la obţinerea sa vor valora mai puţin. Cu alte cuvinte, nu numai salariatul este cel care va primi un salariu mai mic, dar şi întreprinzătorul va fi afectat deoarece profitul său va fi redus substanţial.
Concluzia logică a acestui raţionament este următoarea: consumatorul este cel care determină în cele din urmă veniturile factorilor de producţie şi distribuirea acestora. O modificare a preferinţelor consumatorilor venite din partea populaţiei reprezintă o primă modalitate reală de modificare a preţurilor factorilor de producţie. Acestea vor creşte - pentru factorii angajaţi în producţia bunurilor dorite mai mult - şi vor scădea – pentru ceilalţi. Să luăm drept exemplu, piaţa imobiliară, atât de mediatizată în ultimii ani. Ce a determinat creşterea puternică a salariilor angajaţilor din construcţii, dacă nu cererea tot mai mare de spaţii de locuit venită din partea populaţiei! Sau creşterea salariilor în domeniul informaticii?
O altă cale non-coercitivă prin care poate creşte salariul real al unei persoane este creşterea productivităţii muncii. Mărimea productivităţii marginale a factorului muncă rezultă din tipul şi eficienţa combinării capitalului uman cu alte bunuri de capital. Astfel, un randament sporit în activitatea depusă de un individ nu poate fi doar rezultatul parcurgerii unei trepte suplimentare de educaţie sau a unei perioade de training. Trebuie să fie luată în considerare şi situaţia economică generală, stocul de capital (tehnologii) existent în economia respectivă. Deducem de aici faptul că şi întreprinzătorul poate contribui la creşterea productivităţii angajaţilor – şi implicit la creşterea salariilor acestora – prin investiţii menite a spori stocul de capital utilizat în producţie. Spre exemplu, productivitatea unui muncitor în agricultură este substanţial crescută atunci când întreprinzătorul decide să cumpere maşini agricole performante.
Un ultim factor de piaţă ce poate influenţa mărimea salariului reprezintă modificarea raportului dintre cerere şi ofertă. Pe termen scurt, o creştere a cererii împinge în sus salariul, independent de nivelul productivităţii salariaţilor respectivi. Este cunoscut faptul că firma Nokia şi-a relocat o unitate de producţie din Germania în România, lângă Cluj. Deoarece Nokia trebuie să angajeze muncitori, cererea de muncitori va creşte în regiunea respectivă. O creştere a cererii va determina într-un final o creştere a salariilor plătite pentru localnici.
Exceptând aceste posibilităţi, suntem de părere că orice altă metodă de a creşte salariul unei persoane presupune în mod necesar existenţa coerciţiei, a forţei de impunere din partea unui terţ. Diferenţa semnificativă dintre schimburile libere şi cele coercitive ne vor ajuta să înţelegem distincţia dintre crearea de avuţie şi redistribuirea acesteia.

Aşteptări privind salariul minim
Dreptul la salariu – apreciat ca fiind corolar al dreptului la muncă - constituie o prerogativă fundamentală a individului, acest lucru fiind evidenţiat şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „oricine munceşte are dreptul la un salariu echitabil şi suficient care să-i asigure lui şi familiei sale o existenţă conformă cu demnitatea umană”. Salariul minim este salariul considerat ca fiind suficient pentru satisfacerea necesităţilor vitale ale salariaţilor, ţinând cont de dezvoltarea economică şi culturală a fiecărei ţări.
Introducerea şi menţinerea acestuia are la bază două argumente principale. Primul este acela de a diminua sărăcia extremă cu care se confruntă o parte din populaţie. Cel de-al doilea are în vedere reducerea controlului patronului asupra nivelului salariului. Mulţi dintre noi, vor spune: Da, ar fi bine ca statul să-l oblige pe „patron” să plătească mai mult! Este lesne de înţeles că fiecare dintre noi doreşte să câştige mai mult. Dar ce vom mai putea spune dacă acelaşi stat ne-ar obliga şi pe noi (salariaţii „patronului”) să cheltuim mai mult din salariu pe bunul X şi mai puţin pe Y? Bineînţeles că am considera acest lucru un abuz, din moment ce noi suntem proprietarii de drept ai banilor primiţi în schimbul muncii. Dacă corectitudinea şi raţionamentul logic mai pot fi considerate trăsături ale omului modern, atunci putem deduce că, nici noi (şi nici „patronul”) nu putem fi obligaţi să alocăm proprii bani după bunul plac al unui terţ (fie el şi statul!). Prin urmare, obligarea întreprinzătorului de a plăti un salariu mai mare decât ar fi acesta dispus nu este nici etic, şi (după cum vom vedea) nici eficient!
Efectele salariului minim
O deducţie logică în ceea ce priveşte salariul minim este că nivelul acestuia se află întotdeauna deasupra salariului de echilibru stabilit pe piaţă; dacă ar fi egal sau mai mic cu cel de echilibru, atunci măsura impunerii salariului minim s-ar dovedi nenecesară.
Legile economice ne arată că o creştere a preţului antrenează modificări importante asupra cererii şi ofertei, în sensul că vor fi mai puţine locuri de muncă oferite de către firme, o parte din oferta de muncă fiind astfel afectată. Este de reţinut totuşi că cererea şi oferta de muncă nu se întâlnesc pe o singură piaţa a muncii, existând o serie de abilităţi şi calităţi diferite. Deci impunerea salariului minim nu are aceleaşi efecte pentru toţi indivizii sau în toate ramurile economice. În ramurile de vârf, precum cea a produselor software, implicaţiile salariului minim sunt aproape nule deoarece nivelul salariului mediu este mult peste salariul minim impus de stat. De asemenea, cei care au experienţă şi/sau calificare ridicată nu vor fi afectaţi, ei având o productivitate a muncii sporită şi, deci, un salariu pe măsură.
Atunci pe cine afectează impunerea salariului minim? Introducerea de către stat a unui nivel minim al salariului în economie poate avea două efecte. Primul ia în considerare că acel muncitor ale cărui servicii valorează mai puţin decât nivelul minim (spre exemplu, individul A) va fi concediat şi, deci, va fi nevoit să caute angajarea în alte ramuri cu activitate sezonieră, să lucreze fără un contract de muncă, să intre în şomaj sau să se pensioneze – dacă vârsta îi permite. Pe piaţă, acest efect va fi cu atât mai mare cu cât valoarea muncii indivizilor se abate mai mult de la nivelul salariului minim, cu cât cererea pentru bunurile produse de acesta este mai elastică sau cu cât există o posibilitate mai mare pentru întreprinzător de a-l substitui cu alţi factori de producţie relativ mai ieftini (de exemplu cu utilaje performante).
Cel de-al doilea, având rol compensator, are în vedere posibilitatea creşterii productivităţii individului A până foarte aproape de nivelul salariului minim impus de stat. Ameninţarea şomajului poate fi un stimulent pentru cei mai puţin productivi să muncească mai mult astfel încât să evite situaţia şomajului şi, de ce nu, să câştige un salariu mai mare. Totuşi, acest muncitor era deja ghidat de impulsul de a scăpa de săracie, prin urmare stimulentul veniturilor superioare a fost valabil şi anterior, dar nu a avut efect. Prin urmare, un prim rezultat al impunerii unui salariu minim peste valoarea muncii prestate este şomajul în rândul celor fără experienţă şi fără o calificare ridicată. În mod surprinzător, tocmai aceste categorii de persoane sunt cele pe care guvernul spune că vrea să le ajute. Aici intră proaspeţii absolvenţi ai diferitelor trepte de învăţământ, cei din ramurile de activitate care nu implică în general o pregătire ridicată, membrii anumitor etnii discriminate etc.
Tinerii sunt printre cei care suferă cel mai mult de pe urma reacţiei întreprinzătorilor la creşterea salariului minim. Motivul este acela că ei formează categoria celor mai puţini experimentaţi, cu cele mai reduse competenţe şi aptitudini şi implicit cu cea mai mică performanţă în activitatea economică.
Prejudiciul adus tinerilor este dublu. Pe de o parte, ei pierd posibilitatea imediată de a mai obţine un anumit venit şi, deci, posibilitatea de a-şi satisface într-o măsură mai mare trebuinţele. Pe de altă parte, pentru că salariul minim îi trimite în şomaj, aceştia nu pot câştiga experienţa şi aptitudinile care, într-o perioadă ulterioară, i-ar fi adus o creştere a salariului primit. Dacă nu ar fi existat salariul minim, tinerii ar putea oferi serviciile lor la un preţ mai mic până vor câştiga experienţa necesară obţinerii unui salariu mai mare.
De asemenea, la nivelul societăţii există implicaţii negative privind prosperitatea economică, însă ele necesită un oarecare efort mental în a fi sesizate. În primul rând, consumatorii sunt privaţi de serviciile celor concediaţi, chiar dacă productivitatea lor marginală era redusă. Oferta totală de bunuri se reduce, acest lucru având implicaţii semnificative asupra nivelului de satisfacere a trebuinţelor personale şi, deci, a nivelului de trai.
În al doilea rând, intrarea în şomaj a unei părţi din populaţia activă implică un efort sporit de la bugetul de stat şi implicit o regândire a gradului de impozitare a populaţiei. Un alt lucru care nu se vede este faptul că o creştere a impozitării conduce la o reducere a venitului de care vor dispune indivizii, adică la o reducere a consumului şi economiilor acestora. În continuare, o reducere a consumului, şi mai ales a economisirii, generează o reducere a investitiilor în economie şi a ocupării forţei de muncă. Dar pentru că, de regulă, oamenii văd doar ceea ce le apare imediat în faţa ochilor (creşterea salariului minim) nu vor vedea şi ceea ce se pierde: producţia celor concediaţi sau locurile de muncă afectate.
Un alt segment de populaţie influenţat negativ de impunerea şi creşterea salariului minim este cel format din anumite minorităţi naţionale. Acum, vom face o referire specială la populaţia rromă care se confruntă cu serioase probleme privind integrarea pe piaţa muncii şi, de ce nu, în societate.
Deşi nu urmăreşte obţinerea unui asemenea efect, prin impunerea salariului minim, guvernul reduce costul discriminării. Să presupunem că un patron preferă un salariat român în detrimentul unuia de etnie rromă din motive personale. Deşi în realitate este greu de realizat, să mai considerăm că cei doi potenţiali angajaţi au un randament relativ similar. Dacă se impune un salariu minim, atunci firma va fi obligată să plătească aceeaşi sumă de bani indiferent pe cine va alege ca angajat. Întrebarea care se ridică este: pe cine va angaja întreprinzătorul? Este oarecum surprinzător faptul că oricine va citi acest articol va da răspunsul corect la întrebare chiar înainte ca noi să oferim argumentele necesare susţinerii acestuia!
Din moment ce va fi nevoit să plătească acelaşi salariu, în alegerea sa, angajatorul se va ghida după alte criterii. În cazul de faţă, un criteriu determinant poate fi etnia. Deci, dacă va vrea acest lucru, el va putea practica discriminarea la un cost ce tinde către zero. Dacă în perioada anterioară impunerii salariului minim, angajatul rrom ar fi cerut o remunerare mai mică, practicarea discriminării l-ar fi costat pe întreprinzător diferenţa dintre salariul cerut de român şi cel cerut de rrom. În prezent, prin obligativitatea plătirii aceluiaşi nivel de salariu (să spunem nivelul salariului minim), întreprinzătorul va putea discrimina angajaţii de etnie rroma la un cost zero.
Măsura de creştere a salariului minim mai scoate în evidenţă o eroare prezentă uneori în analiza economică şi anume că o creştere a costurilor salariale conduce la o creştere a costului total de producţie şi, implicit a preţului pentru bunul obţinut în cadrul firmei.
Adesea, este posibil ca din cauza concurenţei acerbe, multe firme să nu poată recurge la creşterea preţului pentru produsele oferite. Acest fapt are implicaţii importante pentru analiza economică a efectelor salariului minim. Dacă nivelul salariului minim creşte şi o firmă oarecare nu poate transfera creşterea costurilor în preţ, atunci ea va urmări să crească eficienţa prin eliminarea angajaţilor deveniţi prea scumpi în comparaţie cu aportul lor la producţia obţinută sau prin substituirea lor cu tehnologii mai performante, cu salariaţi a căror calificare este mai ridicată etc. Economistul W. Block menţiona într-una din lucrările sale că “legea privind salariul minim nu este, în realitate, o lege privind ocuparea forţei de muncă, ci una referitoare la neocuparea ei (şomajul). Ea nu obligă un patron să angajeze un salariat la nivelul salariului minim, sau la orice alt nivel. Ea obligă patronul să nu angajeze salariatul la anumite niveluri de salariu, şi anume la cele situate sub minimul fixat prin lege. Ea îl constrânge pe lucrător, indiferent cât de mult ar dori să primească o slujbă cu un salariu sub nivelul minim, să nu accepte slujba. Ea îl obligă pe lucrătorul care trebuie să opteze între o slujbă cu salariu mic şi şomaj, să aleagă şomajul. Legea nici măcar nu împinge vreun salariu în sus; ea doar elimină slujbele care nu îndeplinesc nivelul minim impus.”
O prelungire a raţionamentului expus anterior scoate în evidenţă că acele slujbe care nu au fost eliminate de impunerea salariului minim vor fi mai căutate, iar o cerere în creştere pentru acele aptitudini va duce la creşterea salariului plătit pentru atragerea lor. Altfel spus, cei care au o productivitate a muncii peste nivelul salariului minim vor fi mai ceruţi pe piaţă, şi deci, salariilor lor vor avea tendinţa să crească. Să fim mai clari: existenţa salariului minim face ca angajaţii mai performanţi să primească un salariu şi mai mare, în timp cei angajaţii mai puţin performanţi (fără experienţă, de etnii discriminate etc.) să îngroaşe rândurile şomerilor!
Distorsiunile survenite pe piaţă ca urmare a fixării preţului muncii produce în mod cert perdanţi şi câştigători: mai puţini angajaţi – afectaţi fiind cei care au cel mai mult nevoie – şi cei cărora le-a crescut salariul şi/sau au slujbe protejate. Salariul minim amplifică inegalităţile economice existente în economia de piaţă. Aceste decalaje se reflectă în nivelul bunăstării: cei care deja câştigau mai mult vor câştiga şi mai mult, în timp ce indivizii cu venituri reduse se văd nevoiţi să trăiască cu mai puţini bani. Atunci putem spune că este etică intervenţia guvernului pe piaţa muncii? Precizăm, încă o dată dacă mai era nevoie, că impunerea (şi creşterea) salariului minim nu întruneşte nici criteriul etic, şi implicit nici cel al eficienţei economice!
Adesea, unii susţinători ai creşterii salariului minim insistă pe faptul că argumentul tinerilor şi al minoritătilor este greşit. Salariul minim, pretind ei, are ca destinaţie principală a ajuta adulţii în a-şi susţine familiile. Dar ce putem spune despre situaţia celor se află la limita sărăciei? Îi ajută guvernul prin stabilirea unui salariu minim mai mare? Le creşte acestora şansele de a se angaja? Sau va creşte bunăstarea lor sau a societăţii din care fac parte? Din păcate nu, pentru că guvernul nu poate crea bunăstare printr-un act legislativ, ci realizează numai o redistribuire a acesteia între membrii societăţii.
Suntem de părere că nimeni nu se poate aştepta la existenţa unei relaţii strânse între nivelul salariului unui individ şi venitul familiei sale. Motivele sunt diverse, iar factori precum activitatea sezonieră, numărul de ore suplimentare, migraţia actuală a muncitorilor între diferite firme şi/sau ţări, venituri extrasalariale sunt exemple concrete care slăbesc legătura dintre salariul individual şi venitul familial. Deşi suntem de acord că pentru o mare parte dintre noi salariul este o componentă cheie în venitul familiei, adesea nu este singura.
Într-o economie de piaţă în care proprietatea privată, concurenţa şi preţurile libere sunt pilonii principali pe care este aşezată structura producţiei - şi nu numai – este imposibil să faci un individ să valoreze mai mult prin obligarea altcuiva să plătească mai mult decât ar fi oferit în condiţiile unui schimb voluntar. Cel mult, poţi priva individul respectiv de dreptul de a câştiga suma pe care o merită conform abilităţilor şi experienţei sale deoarece va fi concediat. Şi, aşa cum am arătat, societatea va fi privată de acele bunuri pe care le-ar fi produs individul dacă i s-ar fi permis să lucreze în schimbul unei remunerări mai mici.

Concluzii
Impunerea şi creşterea salariului minim reprezintă un exemplu clasic al unei intenţii apreciate ca fiind bună, dar, în fond, al unei idei proaste. Cei ce încă nu erau convinşi de „virtuţile” intervenţiei guvernamentale pe piaţa muncii vor fi nevoiţi să recunoască faptul că guvernul nu poate creşte salariile reale ale muncitorilor printr-un simplu act legislativ. Dacă totuşi ar fi fost posibil acest lucru, oare nu ar fi mai potrivit un salariu minim de 5000 RON în locul unuia de 500 RON? În mod cert, pentru fiecare dintre noi ar fi binevenită o sumă mai mare în loc de o sumă mai mică. Este posibil ca unii să considere absurd acest exemplu, însă, privind mai atent, vor observa că cele de mai sus sunt o prelungire firească a ideii că guvernul poate pur şi simplu să crească salariile într-o economie şi, deci, să aducă un plus de avuţie în rândul populaţiei.
Aşa cum remarca un renumit economist, toate cele expuse anterior “nu argumentează inexistenţa unor căi de creştere a salariilor. Nu fac altceva decât să arate că metoda aparent cea mai simplă de creştere a salariilor prin intervenţia guvernamentală este în mod cert cea mai dăunătoare”.
În concluzie opinăm că instituirea şi creşterea salariului minim nu are o justificare bazată pe argumente economice şi deci, în mod sigur, acele argumente aflate în spatele unei asemenea decizii trebuie căutate nu în zona economică, ci în cea politică.
Iată un citat ce permite cititorilor să înţeleagă mai multe cu privire la legăturile (mai mult sau mai puţin subterane) dintre politic şi sindicate: “dacă legea salariului minim nu îi protejează pe indivizii pe care ar fi trebuit să-i protejeze, ale cui interese le serveşte? De ce a fost adoptată o astfel de legislaţie? ... Printre susţinătorii cei mai vehemenţi ai legislaţiei salariului minim se numără forţa de muncă organizată, iar aceasta ar trebui să ne pună pe gânduri!” Oare nu „iubirea de sine” şi „iubirea de putere” a făcut ca mulţi dintre liderii sindicali precum Victor Cirbea sau Miron Mitrea să migreze atât de uşor către politic, după ce s-au „bătut” pentru sindicalişti? Şi un ultim gând. De fapt, o mărturisire. Acest articol a fost scris cuprins fiind de „iubirea de aproape”, adică de acel om simplu, care a fost orbit de poleiala discursurilor politice sau sindicale, şi care îşi pune(a) nădejdea, nu în El, ci în Alţii!


Bibliografie selectivă:

Bastiat, Frederic, “That Which is Seen, and That Which is Not Seen”, www.bastiat.org

Friedman, Milton şi Rose, “Liber să alegi: un punct de vedere”, Editura ALL, Bucureşti, 1998

Hazlitt, Henry, “Lecţia de economie”, Business Tech International Press SRL, Bucureşti, 1994

Kibbe, Matthew, “The Minimum Wage: Washington’s Perennial Myth”, Policy Analysis, no. 106, May, 1988

Marinescu, Cosmin, “Educaţia: perspectivă economică”, Editura Economică, Bucureşti, 2001

Rothbard, Murray, “Man, Economy, and State, with Power and Market”,
Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, http://www.mises.org/rothbard/mespm.PDF

Staicu, Gabriel “Integrarea pe piaţa muncii”, Raporturi de Muncă, nr. 8, august 2003

Stigler, George, “The Economics of Minimum Wage Legislation”, The American Economic Review, vol. 36, no.3, 1946

Williams, Walter, “The State against Blacks”, New York Press, McGrawHill, 1982

www.misesromania.org

Drept la educatie?

În conformitate cu art. 32 alin. 1 din Constituţia României, “dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”. În general, se consideră că dreptul la educaţie (şi mai târziu cel la un loc de muncă) al fiecărui copil este la fel de important ca dreptul la liberă exprimare sau dreptul de a-şi apăra viaţa. Prin urmare, este de datoria noastră de a susţine, respecta şi proteja asemenea drepturi. Însă, la o analiza mai atentă, apar ceva probleme în legătură cu interpretarea celor de mai sus.
Există oare vreo distincţie între dreptul de a-şi apăra viaţa sau cel de liberă exprimare, pe de o parte, şi cel de a munci sau a beneficia de educaţie, pe de altă parte? Deşi analiza noastră poate fi considerată ca fiind de factură filozofică, este strict necesară în a sesiza faptul că, în timp ce primul dintre ele derivă din însăşi natura umană, celelalte două nu sunt drepturi fundamentale şi aplicabile independent în timp şi spaţiu. Dreptul la muncă şi la educaţie nu pot fi garantate şi aplicate în mod egal în pofida tuturor prevederilor legale actuale, dar dreptul natural la liberă exprimare sau la propria viaţă a unei persoane este aplicabil universal şi în mod egal. Mai mult, manifestarea dreptului la liberă exprimare a unei persoane nu are ca efect restrângerea libertăţilor altora de a-şi exprima propria opinie, în timp ce instituţionalizarea dreptului la educaţie publică, spre exemplu, echivalează cu obligarea unui grup sau a unei comunităţi să suporte obligaţii fiscale, având loc o restrângere a libertăţii de a-şi folosi după bunul plac întregul venit câştigat.
Într-un alt plan de analiză, prin introducerea şi perpetuarea învăţământului obligatoriu – fie el şi “gratuit” – noţiunea de drept a fost nu numai răstălmăcită, ci complet transformată în obligaţie. În condiţiile în care suntem de acord că, “din punct de vedere filozofic, un drept trebuie să fie ceva întipărit în natura omului şi a realităţii, ceva care poate fi prezervat şi susţinut oricând” , nu găsim nici un fel de relaţionare cu termenul de obligaţie sau obligatoriu. A avea drept la educaţie înseamnă a fi liber să alegi a acţiona sau nu în acest sens, adică să poată merge la şcoală doar cine doreşte să-şi exercite acest drept şi nu să fie forţat de către orice altă persoană sau organizaţie să parcurgă treptele obligatorii de învăţământ.

Despre poluarea mediului

Problematica protecţiei mediului apare tot mai frecvent în discuţiile referitoare la activitatea economică. Se pare că tot mai mulţi oameni au ajuns la concluzia că dezvoltarea economică a ultimelor decenii a condus la distrugerea tot mai accentuată a mediului înconjurător.
Printre principalele problemele ale mediului - în care trăim - putem să regăsim: poluarea, efectul de seră, distrugerea florei şi a faunei globului, alunecări de teren, distrugerea diferitelor rezervaţii naturale etc. Este adevărat că activitatea economică presupune exploatarea şi utilizarea unei game largi de resurse naturale în cadrul proceselor de producţie. Dar activitatea şi dezvoltarea economică ne aduc beneficii importante sub forma creşterii nivelului de trai.

Putem să privim înapoi în timp, de exemplu, cu 200 de ani în urmă. Imediat vom realiza cât de mult am prosperat şi ce diferenţe de civilizaţie există. Dar oare nu era mai puţină poluare atunci? Unde ne-ar plăcea mai mult să trăim?

Este necesar aşadar să vedem care este acel echilibru între menţinerea unui mediu natural curat şi a unei dezvoltări economice continue. Este într-adevăr ştiinţa economică (şi implicit activitatea economică) pe poziţii contrare cu ceea ce numim ecologie? Aceasta este prima întrebare la care dorim să găsim un răspuns cât mai adecvat.
Ecologia este, în sens restrâns, o ramură a ştiinţelor bilogice care se ocupă cu studierea interacţiunilor dintre organisme şi mediul înconjurător. După cum ştim, o caracteristică esenţială a întreprinzătorului este aceea de a acţiona în vederea transformării diferitelor resurse în bunuri necesare membrilor societăţii. Deci, acţiunile sale vor avea implicaţii şi asupra mediului de unde îşi procură resursele naturale.
O principală rezultantă cu caracter negativ a unor activităţi desfăşurate de agenţii economici şi pe care am amintit-o anterior este poluarea. Deşi există suficiente exemple extrase din realitate care dovedesc implicaţiile negative ale economicului şi asupra faunei, florei (a se vedea cazul Bâstroe), ne vom apleca atenţia îndeosebi asupra problemei poluării.
Aparent paradoxal, economiştii sunt cei ce vin în sprijinul ecologiei susţinând că poluarea apare şi afectează societatea în care trăim pentru că am permis unor întreprinzători să ignore nişte costuri importante. Ei sunt de părere că activităţile de depoluare sunt benefice şi lăudabile, dar nu se va putea stopa acest fenomen în lipsa unor acţiuni ferme asupra cauzei poluării şi nu numai asupra efectelor sale.
Pornind de la aceste gânduri, putem oferi în continuare explicaţii şi exemple în care economicul vine în ajutorul mediului înconjurător, întărind convingerea că ecologia şi economia nu sunt nicidecum pe poziţii contrare.
De cele mai multe ori, pagubele aduse mediului înconjurător de diferiţi întreprinzători nu sunt - aşa cum se crede – ireversibile dacă acţiunea poluantă încetează. Totuşi, de ce trebuie să privim de două ori la activităţile poluante? Răspunsul vine imediat atunci când realizăm că noxele sau substanţele poluante, în general, afectează şi alte persoane neimplicate în activitatea sau schimbul respectiv.
Spre exemplu, poluarea mediului de către un combinat petrochimic afectează întreaga zonă limitrofă. Astfel, comunitatea din zona respectivă va suporta costurile poluării sub formă de: cheltuieli mai mari cu medicamente, cu vizite la spital ca urmare a bolilor de plămâni apărute în decursul anilor etc, deşi ei nu şi-au exprimat consimţământul.
Aşa stând lucrurile, la ce ne putem aştepta de la viitor? Este bine să închidem combinatul sau există şi alte soluţii care să ne afecteze mai puţin decât închiderea acestuia? În cele ce urmează vom identifica câteva posibile soluţii de reducere – şi, atenţie, nu eliminare – a poluării.

Sunteţi de părere că în ceea ce priveşte poluarea, nu există lecţie mai importantă pentru societate decât aceea că eliminarea acesteia este imposibilă? Porniţi de la ideea că numai simpla noastră acţiune de a respira conduce la o deteriorare a mediului înconjurător.


UN PRIM PAS: RESPECTAREA DREPTURILOR DE PROPRIETATE

Anterior am afirmat că economia vine în sprijinul mediului înconjurător şi al ecologiei prin aceea că ne atenţionează asupra unor costuri pe care unii întreprinzători – ale căror activităţi au caracter poluant – nu le iau în considerare. Costurile în cauză sunt suportate de terţe persoane, fără a beneficia de pe urma activităţii respective şi, mai important, fără a consimţi în privinţa schimbului. Este timpul să simplificăm lucrurile şi să înţelegem mai bine cele de mai sus.
Ştim că orice schimb între două sau mai multe persoane trebuie să fie voluntar, adică părţile să fie de acord asupra drepturilor şi obligaţiilor reciproce asumate prin contract. De asemenea, fiecare parte angajată într-un schimb aşteaptă un beneficiu în urma concretizării acestuia. În caz contrar, va dispărea stimulentul acesteia de a mai acţiona. Haideţi să vedem legătura celor de mai sus cu activităţile poluante.
Să presupunem că un întreprinzător privat decide să construiască la marginea unui oraş un combinat petrochimic. Produsele sale (benzină, motorina şi alţi derivaţi) sunt foarte apreciate de către populaţie. Totuşi, după o perioadă, întreg cartierul din apropierea combinatului este acoperit în negură, ferestrele caselor sunt din ce în ce mai închise la culoare, familiile sunt nevoite să îşi usuce rufele în casă şi, mai grav, încep să apară primele cazuri de disfuncţii respiratorii ale unor locuitori din zonă.
Au fost de acord cei din cartier să suporte toate aceste costuri? Din păcate, răspunsul este negativ. Întreprinzătorul privat îşi continuă activitatea – posibil profitabilă – neluând în considerare şi efectele poluante asupra cartierului. Soluţia pe care o propunem în acest caz se bazează pe ideea că problema poluării poate fi rezolvată dacă între oamenii din cartier şi întreprinzătorul privat se ajunge la un consens. Acesta vizează ca drepturile populaţiei respective de a respira aer curat să coexiste cu dreptul firmei de a desfăşura activitatea respectivă şi de a obţine profit. Poluarea este eliminată dacă sunt rezolvate aceste dezacorduri dintre cele două părţi, adică atunci când cei care au protestat împotriva poluatorului sunt de acord cu continuarea activităţii repective.
Să ne imaginăm că întreprinzătorul cade de acord cu reprezentanţii familiilor afectate ca, în schimbul respirării unui aer poluat, fiecare familie să primească anual suma de 10.000 euro. Putem să desprindem câteva concluzii interesante privind acest schimb.
Prima dintre acestea scoate în evidenţă eliminarea conflictului dintre cele două părţi afectate; deşi poluarea continuă să existe, prin primirea sumei respective, localnicii nu pot să mai invoce în nici un fel că sunt afectaţi de poluare.
O a doua ideea desprinsă este aceea că suma plătită pentru a primi acordul de poluare conduce la o creştere a costurilor de producţie ale firmei şi, deci, sileşte pe întreprinzător să-şi reevalueze aşteptările privind profitul. El poate aşadar să menţină activitatea în acel loc sau, de ce nu, să îşi schimbe locaţia. Cu cât suma de bani schimbată pe poluare este mai mare cu atât va fi mai redus stimulentul întreprinzătorului să rămână în acel loc.
Este deasemenea posibil ca unele familii să preţuiască respirarea unui aer curat mai mult decât suma de 10.000 de euro. În această situaţie, ei vor prefera probabil să schimbe apartamentul respectiv cu unul aflat într-o zonă mai puţin poluată.


ROLUL INSTANŢELOR DE JUDECATĂ ÎN PROCESUL POLUAT - POLUATOR

Credem că suntem destul de familiarizaţi cu termenul de instanţă de judecată (sau mai simplu spus cu judecătorul). Justiţia are un rol bine definit în societate şi anume aflarea dreptăţii în multiplele cazuri conflictuale ce apar în viaţa oamenilor. Altfel spus, judecătorul este chemat să analizeze pe baza probelor şi a declaraţiilor cine are dreptate în situaţia x şi eventual ce daune trebuie să plătească cel vinovat.
Să modificăm puţin datele exemplului anterior. Presupunem că proprietarul combinatului decide construirea unui cartier în apropierea platformei astfel încât salariaţii săi să fie mai aproape de locul de muncă. El le vinde acestora apartamente la un preţ extrem de redus în comparaţie cu preţul pieţei tocmai pe motivul vecinătăţii cu factorul poluant. După o perioadă de timp, o familie decide să dea în judecată întreprinzătorul deoarece unui membru al familiei i-a fost depistată o boală respiratorie. Explicaţia medicilor a avut în vedere şi vecinătatea cu platforma combinatului petrochimic. Dacă sunteţi în postura de a numi vinovatul, către cine aţi arăta cu degetul?
Suntem de acord că este regretabilă întâmplarea nefericită, dar chiar este de vină întreprinzătorul respectiv? Şi-a dat acordul salariatul să locuiască acolo sau a fost nevoit să accepte poluarea fără a primi o contraprestaţie? Putem considera că el şi familia au fost forţaţi de împrejurări să locuiască în acel cartier, să spunem că nu aveau suficienţi bani pentru a cumpăra o casă într-o zonă mai puţin poluată. Dar trebuie să punem la zid întreprinzătorul pentru acest lucru? În mod cert, nu aceasta este soluţia corectă.
Atunci când a cumpărat apartamentul, familia a ştiut de la început că pe lângă un preţ bun, a mai „achiziţionat” şi riscul de a le fi afectată sănătatea. Reţineţi şi faptul că, a existat un schimb voluntar, întreprinzătorul suportând şi el diferenţa dintre preţul pieţei şi cel perceput în realitate. Deci, judecătorul, înainte de a decide cine este vinovat, trebuie să aibă în vedere toate aceste elemente. Numai aşa poate face dreptate.

Presupunând că sunteţi judecătorul care trebuie să facă dreptate în acest caz, pe cine veţi considera acum vinovat de afectarea sănătăţii individului în cauză?


REGLEMENTĂRI STRICTE ÎN DOMENIU

Ne vom referi aici la ansamblul de acte normative care au în vedere introducerea unor anumite limite privind deversarea în atmosferă a substanţelor nocive. Diverse organisme ale statului – cea mai importantă fiind Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor – urmăresc constant să diminueze impactul unor activităţi economice cu caracter poluant asupra mediului înconjurător.
Dezvoltarea şi introducerea unor reglementări stricte privind emisiile de SOx, NOx, CO2, Ni, Hg şi alte noxe sunt iniţiative de actualitate ale ministerului însărcinat. Deşi scopul legilor este de a menţine un mediu cât mai curat, este de remarcat faptul că de multe ori aplicarea lor de către poluatori este ignorată.
Soluţia reglementărilor presupune două direcţii importante. Prima constă în conceperea unor legi care să prevadă restricţii fizice asupra degajării în atmosferă a diferitelor substanţe nocive. O a doua direcţie are în vedere asigurarea unui control strict asupra poluatorilor, verificându-se constant respectarea aplicării respectivelor legi. În România, Garda de Mediu este organismul de control ce are rolul de a verifica respectarea legilor şi eventual de a sancţiona prin amenzi pe cei care ignoră normele impuse.
Distincţia esenţială dintre judecător şi stat este aceea că în timp ce primul urmăreşte să identifice drepturile de proprietate şi să oblige la respectarea lor, cel de-al doilea realizează prin acţiunile sale o realocare (modificare) a acestor drepturi. Orice modificare a regulilor de joc în cadrul unei societăţi reprezintă un stimulent pentru indivizi, fie ei antreprenori sau nu, să-şi modifice comportamentul. Cu alte cuvinte, înainte de introducerea unei noi reglementări privind diminuarea poluării, trebuie realizată o analiză a beneficiilor şi costurilor aferente aplicării. Spre exemplu, dacă se anticipează că beneficiile sunt inferioare costurilor generate de noua lege, este recomandabilă renunţarea la reglementarea respectivă.


TAXE DE POLUARE SAU PRINCIPIUL „POLUATORUL PLĂTEŞTE”

Suntem convinşi că de acest principiu aţi auzit cel puţin de câteva ori până acum. În ce constă practic acest raţionament? În esenţă, aplicarea unui asemenea principiu presupune conceperea şi impunerea unui set de taxe asupra anumitor bunuri sau activităţi.

Vă prezentăm câteva instrumente cunoscute sub numele generic de „taxe de poluare”:

- taxele de emisie – reprezintă plaţi directe având la baza cuantificarea sau
estimarea cantităţii şi calităţii poluării.

- taxele de utilizare – reprezintă plăţile pentru utilizarea resurselor
colective.
[La început au fost folosite ca mecanism de finanţare de către
autorităţile locale, de ex. pentru colectarea şi tratarea gunoaielor solide
şi a apei menajere. În cazul managementului resurselor naturale taxa de
utilizare se practica cu precădere pentru accesul la diverse facilităţi
cum ar fi pescuitul sau vânătoarea.]

- taxe pe produs – se aplică produselor care generează poluare, indiferent
dacă aceasta este generată în faza de producere, consum
sau depozitare a lor (de exemplu fertilizatori, pesticide
sau baterii auto).

- permise (negociabile/transferabile), licenţe, cote. se bazează pe principiul că orice creştere a emisiei sau a gradului de utilizare a resurselor naturale trebuie să fie însoţită de o reducere echivalentă sau uneori mai mare a cantităţii.

Argumentul în favoarea acestor instrumente are la bază existenţa unei eficienţe mai ridicate în aplicare comparativ cu reglementările în domeniu. Legile care stabilesc anumite taxe pe emanaţiile considerate nocive (şi deci care se doresc a fi diminuate) pun într-o lumină mai favorabilă inclusiv pe acei antreprenori care poluează. Haideţi să explicăm raţionamentul. Prin utilizarea sistemului de taxe de poluare, fiecare agent poluator va fi în postura să aleagă ce nivel de poluare să „cumpere”: dacă va alege degajarea în atmosferă a unei cantităti mari de noxe, va plăti mai mult, şi invers. În această situaţie, el va şti mai exact costurile reale ale activităţii pe care doreşte să o desfăşoare.
Dacă taxa de poluare se va stabili în jurul nivelului costului efectelor externe (suportate de terţi), atunci se poate considera că am internalizat costurile respective, adică l-am determinat pe întreprinzător să aibă în vedere şi costurile cu poluarea pe lângă cele cu salariile, furnizori etc. La fel ca în cazul combinatului nostru, dacă taxa plătită este prea mare se poate pune sub semnul întrebării menţinerea activităţii deoarece costul de producţie a înregistrat o evoluţie ascendentă. O prezenţă în continuare a firmei pe piaţă arată că beneficiile obţinute sunt superioare costurilor aferente, statul urmând să încaseze la buget sumele provenite din taxele de poluare.
În încheiere, menţionăm că de o importanţă deosebită se dovedeşte a fi şi corectitudinea procesului de alocare a fondurilor băneşti provenite din taxele respective. În acest sens, se recomandă ca din fondurile colectate din taxe sau amenzi să se finanţeze în exclusivitate numai acele acţiuni menite a compensa pe cei care suportă costul poluării.