Diversitatea ce caracterizează cu atâta originalitate rasa umană este acompaniată mai ales de aceea legată de aşteptările şi mulţumirile pe care oamenii speră ca viaţa să le ofere. În condiţiile în care bunăstarea este o permanenţă în ansamblul aspiraţiilor individuale, este firesc ca, atunci când aceasta este tot mai greu de atins, să existe dorinţa de a beneficia de un sprijin exterior. Nu este mai puţin adevărat că semenii noştri nu sunt susceptibili, din motive întemeiate uneori, să îşi ofere unii altora ajutor. În aceste condiţii este solicitat ajutorul unei terţe părţi, care veghează şi aşteaptă doar să aibă ocazia de a mai acţiona într-un fel pentru a veni “în sprijinul” cetăţenilor săi. Este desigur vorba despre instituţia numită stat.
Aproape toţi suntem de acord în legătură cu necesitatea intervenţiei statului în anumite domenii ale vieţii economico-sociale, precum conceperea şi aplicarea cadrului legislativ. Fără un set de reguli, norme legislative care să guverneze acţiunile umane, ar domni un haos perpetuu în care violenţa şi legea junglei ar reprezenta singurele noţiuni de reglare a relaţiilor interumane. Dar de la acest punct, există riscul de a se cădea în cealaltă extremă, adică statul să-şi aroge drepturi care depăşesc legitimitatea acestuia. Opinăm că este adevărat că piaţa nu rezolvă toate problemele cu care se confruntă societatea, însă spectrul avantajelor oferite de “mâna invizibilă” sunt net superioare celor ce emană din acţiunea “mâinii vizibile, greoaie şi politizate a statului” .
Pe de o parte, după ce indivizii solicită ajutorul statului ar dori să fie imediat lăsaţi în pace după ce acesta le rezolvă problemele. Din acel moment ei încep să se simtă sufocaţi şi îşi amintesc cu nostalgie de vremurile în care se subordonau doar propriilor dorinţe, însă trebuie precizat în mod tranşant că de cele mai multe ori nu există cale de întoarcere. Astfel, devine limpede că un efect pozitiv pe termen scurt al intervenţiei statului reclamă în timp costuri imense întrucât odată puse în aplicare măsurile intervenţioniste, acestea se perpetuează continuu, căpătând viaţă.
Pe de altă parte, dacă sunt liberi să facă ce vor, vor sancţiona statul minimal, care nu mai este interesat de soarta cetăţenilor săi. Însă, această cale de a privi lucrurile nu are şi nici nu poate avea un fundament raţional – nici din perspectivă economică, nici socială – ci reprezintă doar urmarea unei intervenţii aproape constante a statului asupra independenţei individului. Astfel, pe măsură ce statul intervenea tot mai des în rezolvarea problemelor societăţii, membrii acesteia au început să vadă în stat singura opţiune pentru soluţionarea acestora – ca şi cum el ar deţine un set de rezolvări pentru toate situaţiile neplăcute. Prin urmare, prezenţa acestui organism în viaţa economică a devenit tot mai pronunţată.
Unul dintre domeniile care au avut cel mai mult de suferit de pe urma evoluţiei de mai sus a fost şi este comerţul internaţional, întrucât de-a lungul timpului, statele au practicat adesea măsuri menite a proteja activitatea internă de concurenţa străină.
Aruncând o privire spre istoria ultimului deceniu al secolului al VII-lea, Anglia se afla în plin proces de consolidare a cuceririlor politice şi sociale care au urmat revoluţiei burgheze de la mijlocul secolului. În acea perioadă mercantilistă, comerţul dintre state devenea mai tot mai intens. Astfel, actori precum Anglia, Olanda aveau o prezenţă constantă în cadrul comerţului internaţional. Aceasta din urmă erau în mod clar împotriva unei politici protecţioniste. Desigur că Anglia era la capătul opus. Şi cum această situaţie nu avea cum să rămână aşa, două naţiuni care nu de mult luptaseră împreună împotriva jugului spaniol - izolate de o Europă ostilă protestantismului - ajung pe picior de război. Cum a fost posibil însă acest lucru ?
Totul a pornit de la promulgarea actelor de navigaţie de către Oliver Cromwell, acum devenit lord protector al Angliei pe viaţă. Aceste acte erau sub o formă sau alta o măsură protecţionistă pentru economia burgheză a Angliei, sufocată de importurile provenite din şi prin intermediul Olandei, împotriva căreia concurenţa nu-i mai avantaja. Astfel că primul act aduce în discuţie instituirea primelor taxe la importul produselor provenite de pe navele olandeze. Reacţia Ţărilor de Jos nu s-a lăsat aşteptată şi au pornit discuţii aprinse şi tratative între cele două părţi care nu duc în final la nici un rezultat, olandezii nedorind nici măcar să audă propunerile englezilor. Drept urmare a urmat un al doilea act, al cărei scop era clar : prohibirea importurilor olandeze. Acest lucru era formulat în maniera interzicerii intrării vreunei mărfi în porturile engleze pe alte corăbii decât engleze. Olandezii au sesizat destinaţia acestui act şi cele două războaie navale care au urmat au scos în evidenţă până unde pot merge efectele negative ale protecţionismului menţinut cu orice preţ. În acest moment Anglia are o completă libertate de mişcare pe plan economic, dar lucrurile nu se încheie nici pe departe aici.
Din 1691 încep, treptat, să fie instituite tot felul de noi taxe care vizau de această dată pe duşmanul tradiţional al Angliei, Franţa, pe care îl va mai avea de înfruntat în numeroase rânduri pe toate planurile. Măsura protecţionistă se referă mai mult la un aspect mult mai profund decât aspectul economic. Cele mai multe produse de import erau taxate de englezi cu până la 5% din valoarea produsului. În cazul bunurilor provenite din Franţa situaţia stătea cu totul altfel. Taxele impuse acestora se ridicau la nivelul unor sume mari de bani. Lucrurile au mers din rău în mai rău, ajungându-se ca, în anul 1696, impozitele pentru importurile franţuzeşti să se ridice la un nivel de aproximativ 75% din valoarea produselor. Fireşte că, în aceste condiţii, nici francezii nu s-au lăsat mai prejos. Astfel că într-un interval de timp nu foarte îndelungat, comerţul cinstit dintre cele două ţări a încetat, pentru că aşa-zisele taxe de import protecţioniste erau de fapt nişte taxe prohibitive în toată regula. Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste, după cum le vom analiza ulterior.
În primul rând, în mod firesc, primii afectaţi au fost consumatorii. Ceea ce încercaseră englezii prin taxe prohibitive neoficiale, reuşise parţial Napoleon Bonaparte prin intermediul blocadei continentale. Şi într-o situaţie şi în cealaltă, cetăţenii au încercat fie să substituie bunurile care lipseau fie să le producă ei înşişi. Însă lipsa avantajului comparativ în producerea anumitor bunuri a condus la obţinerea acestora în condiţiile unei calităţi mai slabe şi chiar a unor costuri superioare.
În al doilea rând, a înflorit ramura subterană principală a economiei : contrabanda. Talentul de navigatori a fost o caracteristică de care englezii s-au bucurat întotdeauna. Nici francezii nu au fost departe. E lesne de anticipat că cei aproximativ 14-15 kilometri ai Canalului Mânecii nu erau o problemă pentru încercaţii contrabandişti. În aceste situaţii se poate observa o similitudine cu curba lui Laffer unde este evidenţiată decizia agenţilor economici de a face evaziune fiscală dacă impozitele sunt prea mari. În legătura cu aceasta, Laffer a adăugat : « Impozitul mare omoară impozitul » . Este ceea ce s-a întâmplat şi acum : pentru a evita taxele mari de comerţ exterior, ambele părţi au decis că o evaziune de acest tip era cea mai bună soluţie. Cu alte cuvinte statul a pierdut un impozit, o taxă care ar fi intrat în vistierie, lucrurile urmându-şi mersul « firesc » în continuare.
O altă problemă este cea a reexportului. Unele mărfuri franţuzeşti nici măcar nu mai ajungeau la consumatorii englezi, cu sau fără taxe vamale. Ele erau doar depozitate în porturi, pentru a fi imediat reexportate. Probabil că o soluţie mai bună era alta. Dacă s-ar fi decis cu adevărat către o politică a reexportului, atunci ar fi trebuit să lase comerţul liber, pentru că, oricum, flota sa comercială era cea mai puternică şi îi stătea în putere să transporte oriunde mărfurile de abia importate. Câştigurile ar fi fost desigur mult mai mari, pentru că ar fi avut o bază de reexportare mult mai mare. În realitate situaţia stătea aproximativ în felul următor: englezii aveau totuşi nevoie de unele bunuri pe piaţă pe care le reexportau direct, cum ar fi coniacul, vinul, sarea, oţetul, mai ales că toate erau alimente de primă mână în lungile călătorii pe mare ale flotei engleze. Pentru a suplini lipsurile datorate prohibirii lor pe cale legală de la francezi, englezii le importau din alte părţi, ca de exemplu din Olanda, faţă de care încheiaseră starea de beligeranţă nu cu mult timp înainte. Numai că englezii plăteau cu mult mai mult decât dacă s-ar fi permis comerţul liber. În primul rând, olandezii percepeau bunurile la un preţ la care adăugau propriile taxe de import. După care englezii adăugau propriile taxe celor pe care deja le percepuseră olandezii. În final, pe piaţă ajungea un produs taxat de două ori, în condiţiile în care acest lucru trebuia să se întâmple o singură dată, desigur, printr-o taxă mult mai mică.
Un alt aspect negativ al protecţionismului este acela că reduce ocuparea fortei de munca. Acest lucru se produce ca o reacţie la cei care instituie primii taxele la import. Reacţia nu va întârzia să apară. După ce vor scădea în mod firesc importurile din statul « pedepsit », vor scădea şi exporturile către acesta, în virtutea unei acţiuni de represalii economice. Astfel mulţi oameni se vor trezi în situaţia de a produce bunuri pentru care nu există piaţă de desfacere. În consecinţă îşi vor pierde locurile de muncă.
Ultima consecinţă nefastă a protecţionismului este alterarea progresului tehnologic. Producătorii autohtoni se complac în situaţia de a fi protejaţi de către stat şi nu mai fac nimic pentru a ţine pasul cu provocarea concurenţei prin surse proprii. Agenţii economici autohtoni nu mai au nici un interes să facă un produs mai ieftin, mai bun, mai fiabil, pentru că ştiu că indiferent cât de mare va fi strădania concurenţei, tot produsele lor vor fi cele vândute, pentru că statul va avea grijă să înhibe cererea pentru produsele de import prin taxe mari, poate chiar prohibitive. Astfel, în loc ca întreprizătorii să fie atenţi la semnalele pieţei şi ale consumatorilor în vederea orietării activităţii către o eficienţă mai mare, aceştia sunt stimulaţi să găsească modalităţi prin care să captureze statul în direcţia obţinerii unor avantaje private discreţionare.
În prezent, cel puţin într-o abordare teoretică, aproape toate statele lumii sunt de acord în privinţa deficienţelor politicii comerciale protecţioniste. Însă, avantajele şi dezavantajele unei politici comerciale sau ale alteia sunt punctate diferit. John Kenneth Galbraith, ca şi reprezentant de seamă al instituţionalismului, pare interesat nu atât de necesitatea susţinerii protecţionismului sau a respingerii lui, cât de convingerea că - indiferent de politica aleasă - intervenţia statului pentru atenuarea diferitelor efecte ar stopa calea unei economii către stabilitate. Recunoaşte, într-adevăr, că barierele comerciale îşi au partea de vină în buna desfăşurare a proceselor economice, dar revine imediat la iminenta prezenţă a statului pe scena economică. Ori, tăria susţinerii acestor convingeri nu este tocmai complementară cu recunoaşterea legitimităţii economice a liberalismului.
Pe această cale, prima economie a lumii dă un impresionant exemplu personal. Cum cele mai complicate probleme necesită cele mai simple şi mai fireşti rezolvări, America părea să fi găsit răspuns la una dintre cele mai arzătoare chestiuni ale economiei în toată istoria ei: liberalism sau protecţionism? Răspunsul a fost găsit pe undeva spre originile teoretice ale economiei ca ştiinţă. În momentul în care David Ricardo a vorbit despre schimburile internaţionale ca despre un joc cu sumă pozitivă, şi nicidecum nulă, au fost suficient de mulţi cei care au pus la îndoială acest lucru, deşi teoria avantajelor comparative era destul de bine susţinută empiric, demonstrându-se că din tranzacţii pot câştiga şi statele aflate în competiţie cu cele industriale, care, datorită lipsei rivalităţii, îşi permiteau liberalismul economic. Este adevărat, că uneori statele nu câştigau proporţional, dar esenţialul este că se câştiga de ambele părţi, nu de o parte în detrimentul celeilalte.
Ceea ce a fost cât se poate de evident acum trei secole, pare să ofere o nouă cheie în descifrarea problemelor care împiedică optima funcţionare a comerţului internaţional: prin comerţul liber bazat pe teoria avantajelor comparative, economia mondială este susceptibilă de a realiza o alocare superioară a resurselor şi un nivel ridicat al bunăstării materiale. Fiecare ţară ar trebui să producă bunuri ale căror costuri de oportunitate sunt mai mici decât cele ale altor state care doresc să producă acelaşi bun sau să ofere acelaşi serviciu. Ar rezulta de aici o specializare îndrumată de oferta de resurse din cadrul fiecărui cadru economic. Din resursele limitate s-ar obţine venituri mai mari. Barierele din calea comerţului liber ar stopa această specializare, pentru că astfel ar creşte mult costul materiilor prime, a resurselor în general, ceea ce ar orienta agenţii economici către satisfacerea nevoilor bazale în primul rând, ceea ce ar lăsa mult prea puţin pentru cercetare, dezvoltare, specializare şi perfecţionare, creştere economică.
Aşa cum am amintit succint în analiza relaţiile comerciale de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi din secolul XVIII, liberalismul economic este pilonul pe care se sprijină concurenţa şi aceasta în detrimentul monopolurilor. Concurenţa la rândul ei înseamnă creşterea calităţii, scăderea preţurilor, dezvoltare inovaţie şi progres tehnic. Alegerea consumatorului se poate face dintr-o paletă mai largă de bunuri economice. Atât timp cât susţinem necesitatea existenţei concurenţei, trebuie să sprijinim în egală măsură liberalismul economic, pentru că acestea ajung la un moment dat în perfectă juxtapunere.
Numai că indiferent cât de pertinente sunt argumentele prezentate până în acest moment în favoarea liberalismului, barierele în calea unui comerţ liber nu încetează să existe în Statele Unite şî nu numai. Pentru venituri la bugetul statului există o serie de taxe modice la materiile prime, precum cele instituite de Uniunea Vamală Prusacă în secolul XIX. Numai că, mai departe, intervin uzualele probleme. Statele Unite au de asemenea tarife protecţioniste. Scopul acestora este bine cunoscut: să apere munca producătorilor interni de concurenţa importurilor străine. Singurul lucru întrucâtva atenuant care stă la îndemâna unui stat este ca acestea să nu devină prohibitive. America ţine cont de acest lucru, dar atât timp cât există, tarifele dezavantajează oferta străină care pătrunde pe piaţa naţională.
O altă barieră este cea reprezentată de contingentele la import, care reglementează cantităţile maxime dintr-un anumit produs care pot intra în ţară într-o anumită perioadă. Efectul negativ al acestora este mult mai puternic decât al barierei tarifare precedent amintite. Atât timp cât există bani, preţul mare al unui produs importat la care se adaugă taxe nu este prohibitiv. Însă, acesta poate deveni dacă, în ciuda unui preţ moderat, nu mai există un loc de unde acesta să poată fi achiziţionat.
La fel de distructive par măsurile implementate de barierele nontarifare. Acestea se referă la licenţe şi la standarde de calitate. Prin intermediul lor un produs poate fi refuzat pur şi simplu fără drept de apel în baza unui subiectivism după care sunt constituite nişte standarde care se schimbă de la an la an. De exemplu Marea Britanie a reuşit astfel practic să pună capăt definitiv importului de cărbune.
Nu în ultimul rând, în Statele Unite sunt practicate şi restricţii voluntare la export. Prin intermediul acestora, unele firme îşi limitează „voluntar” exportul către anumite state. Este curios cum o asemenea măsură restrictivă poate fi aplicată în cea dintâi economie a lumii, leagăn al democraţiei şi al libertăţii individuale. Acestea sunt asemănătoare cu contingentele la import şi sunt preferate de unii exportatori datorită reţinerii pe care aceştia o manifestă în faţa tarifelor protecţioniste. Victima acestor măsuri protecţioniste a fost în principal Japonia. Cu puţin înainte de primul şoc petrolier, preşedintele Nixon şi-a anunţat noul program politic. Acesta includea o taxă suplimentară de 10% pe multe dintre bunurile pe care Japonia le exporta în Statele Unite, în condiţiile în care o treime din exporturile Japoniei mergeau către America. Aceasta însemna şi abandonarea standardului aurului, forţând yenul japonez să fie scos în afara ratei de schimb fixe aplicată după război. Valoarea yenului a crescut şi mai mult, iar ca rezultat exporturile au devenit şi mai scumpe.
În sfârşit, efectele directe ale protecţionismului american nu întârzie să ofere o realitate a cărei principal perdant este consumatorul. Tarifele protecţioniste vor ridica preţul produselor importate, ceea ce va atrage scăderea cererii pentru acestea. Din acest moment însă, consumatorii nu se vor putea orienta către oferta naţională aşa cum ar fi făcut-o înainte de oferta importată. Producătorii interni se vor grăbi să mai ridice şi ei puţin preţurile, dar nu mai mult decât cele străine. Taxa instituită le-a oferit o marjă confortabilă între preţul lor vechi şi cel perceput produselor de import. În aceste condiţii, importurile vor scădea şi, odată cu ele şi potenţialele venituri care ar fi decurs din acestea. Dacă se optează pentru protecţionism, acesta trebuie să marcheze un compromis între intenţia de protejare a producţiei interne şi evitarea descurajării totale a importurilor străine. Prohibirea lor nu aduce nici un avantaj.
Alături de efectele directe, evidente şi palpabile, există efecte indirecte care nu apar în statistici şi rapoarte şi ale căror consecinţe sunt mult mai profunde şi mai nefaste. Astfel că ţara căreia importul îi va fi întâmpinat cu ostilitate nu va mai beneficia de veniturile pe care le-ar fi putut folosi pentru a cumpăra la rândul ei produse din ţara în care exportase anterior. Deci ţara care a avut cel mai rigid program protecţionist este şi ea o victimă. Pe termen lung vor fi promovate ramuri ale industriilor neperformante, care nu pot oferi avantaje comparative, în dauna celor eficiente. Cu alte cuvinte, majorarea tarifele vamale nu oferă informaţii corecte pentru agenţii economici interni, prin urmare aceştia urmând să-şi canalizeze resursele într-o direcţie greşită. Mai mult, tarifele reduc practic comerţul mondial şi valoarea producţiei reale.
Protecţionismul în politica comercială internaţională reprezintă un cerc vicios în care fiecare stat se străduieşte să răspundă cu o contramăsură mai puternică celei suferite anterior din partea altuia. Nici una dintre părţi nu mai ştie cine a început şi cum s-a ajuns aici, lăsând deschis răspunsul la dilema: primul stat se comportă restricţionar ca urmare a unui tratament identic anterior sau, din cauza sa, celălalt stat a instituit la rându-i o politică protecţionistă?
Probabil acest cerc vicios, în cazul Americii ascunde ceva legat de paradoxul lui Leontief. In mod paradoxal, deşi sunt cea mai mare economie a lumii, Statele Unite exportă bunuri care au mai multă muncă încorporată şi importă bunuri care încorporează mai mult capital. În aceste condiţii este evident motivul pentru care promovează protecţionismul.
În final, apreciem că un răspuns adecvat se află undeva în replica unui liberal prin excelenţă, J. C. M. Vincent de Gournay: „Laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même”.
(*) Acest material a fost scris impreuna cu colegul si prietenul meu, lect. univ. dr. Grigore Pirosca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu