Introducere
Într-o lume ce se doreşte a fi tot mai democratizată - cu sau, mai degrabă, fără voia celor vizaţi - intervenţionismul global(izat) îşi dezvăluie noi şi noi faţete. Unele însoţite de agresiune, altele de compasiune şi suport financiar (1). Aici ne vom referi doar la acea politică a solidarităţii internaţionale intitulată cu o oarecare preţiozitate asistenţa financiară externă.
În cadrul acestui subcapitol îmi propun să ofer o analiză critică a politicilor de asistenţă financiară pe care ţările dezvoltate şi organismele internaţionale continuă să le promoveze în combaterea sărăciei din ţările Lumii a Treia. Prin natura sa, acest proces este unul redistributiv din moment ce ajutorul extern reprezintă un transfer de fonduri băneşti de la contribuabilii ţărilor dezvoltate către guvernele unor ţări subdezvoltate, fie direct - prin intermediul autorităţilor naţionale, fie indirect - prin mijlocirea organismelor financiare internaţionale. De fapt, aşa cum am explicat într-un capitol anterior, schema ajutorului financiar extern reprezintă o aplicaţie fidelă, la scară globală, a mecanismului statului bunăstării. Ori, la fel cum ţările welfarestate-oriented au sfârşit printr-o implozie a acestui sistem social ca urmare a practicilor redistributive, la fel vom asista la prăbuşirea schemei redistributive indiferent că avem în vedere o dimensiune spaţială mai largă, fie ea europeană sau mondială. Aşadar, atât din perspectivă teoretică cât şi aplicată, politica ajutorului financiar extern reclamă o (re)evaluare critică. A pune la îndoială eficienţa asistenţei externe sub actualul aranjament instituţional, mai ales după decenii de eşecuri perpetuate (2), nu trebuie interpretată ca o acţiune de abandonare a celor mulţi şi săraci (aprox. două treimi din populaţia globului aparţine ţărilor subdezvoltate). Nu scopul este cel care va face obiectul acestui demers, ci metodele promovate până în prezent de ţările dezvoltate şi de Organizaţia Naţiunilor Unite (3).
Încă din debutul acestei analize consider că trebuie evidenţiate principalele rezultate ale acestei politici. În primul rând, construirea şi aplicarea politicii foreign aid a determinat crearea unei categorii aparte de ţări, ţările Lumii a Treia. În lipsa programului internaţional de asistenţă financiară nu ar fi existat această colectivitate de ţări care trebuie ajutată şi care s-a dovedit – nu de puţine ori – ostilă Occidentului. De altfel, aşa cum sublinia şi Peter Bauer, introducerea terminologiei „lumea a treia” şi selectarea ţărilor membre este însoţită de numeroase vicii şi neclarităţi, sărăcia nefiind obligatoriu o caracteristică comună. În mod cert, grupul de ţări subdezvoltate nu era şi nu este carcaterizat prin omogenitate sau unicitate (Bauer, 1981:88). Aceste societăţi diferă substanţial din punct de vedere al evoluţiei, culturii sau venitului, cuprinde atât aborigeni sau triburi africane cât şi populaţia Orientului Mijlociu, din Asia de Sud-Est sau America Latină. În aceste ultime ţări există numeroase grupuri de indivizi al căror nivel de trai concurează chiar pe cel existent în ţările dezvoltate. Spre exemplu, în 1979, câteva mari ţări exportatoare de petrol printre care Arabia Saudită sau Kuweit figurau încă pe lista beneficiarilor de fonduri, deşi puteau fi considerate chiar bogate în conformitate cu indicatorii specifici de evaluare a bunăstării. Trebuie totuşi înţeles că această agregare, cu imperfecţiunile sale şi cu utilitate îndoielnică, reprezenta un prim pas – de altfel indispensabil – pentru a justifica necesitatea apariţiei şi consolidării binecunoscutelor organisme financiare internaţionale. Este neîndoielnic că Organizaţia Naţiunilor Unite şi celelalte organisme afiliate erau interesate să propovăduiască politicile de asistenţă internaţională pentru un grup cât mai larg de ţări. Cu cât mai mare era nevoia de ajutor extern, cu atât devenea mai justificabilă activitatea acestora şi, nu în ultimul rând, cu atât era mai urgentă colectarea a tot mai multor fonduri internaţionale. Iar, dacă este să privim retrospectiv, de la înfiinţarea lor imediat după cel de-al doilea război mondial, aceste organisme şi-au extins permanent atribuţiile şi sfera de acţiune. Şi acest proces countinuă şi în prezent.
Spre exemplu, Naţiunile Unite – în calitate de principal sponsor al fantezistelor programe de asistenţă financiară – nu ezită să stabilească noi ţinte temporale în eradicarea sărăciei: „Cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului vizează printre altele reducerea la jumătate a sărăciei extreme, stoparea extinderii epidemiilor şi bolilor HIV/SIDA, dar şi furnizarea serviciilor de educaţie primară universală în rândul populaţiei Lumii a treia (4)”. Şi toate acestea trebuie realizate până în 2015!
Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că, prin modul în care a fost construită, actuala agendă a ONU are o dublă menire. Pe de o parte de a susţine populaţia anumitor ţări de a ieşi din zona sărăciei (extreme), iar pe de altă parte de a ajuta organizaţia însăşi. Discursul secretarului general al ONU, Kofi Annan, la Summitul Mondial din septembrie 2005, lasă să se înţeleagă în mod evident acest lucru atunci când afirmă că Agenda 2015 trebuie privită de asemenea ca „o şansă pentru a revitaliza însăşi Organizaţia Naţiunilor Unite”(5).
Devine uşor de înţeles că acest tripartitism organisme internaţionale – Lumea a Treia – politica foreign aid se dovedeşte a fi inextricabil interdependent şi autoîntreţinut. Ceea ce transpare în mod evident din acest status quo este că nu există niciun stimulent puternic de reformare externă a ţărilor beneficiare, deoarece, nu-i aşa(!), o reformă sănătoasă pro-piaţă conduce la creşterea performanţei economice şi implicit la o reducere a nevoii de ajutor financiar. În consecinţă, la inutilitatea existenţei şi funcţionării acestor organisme. Acest lucru ne poate face să înţelegem cel puţin două aspecte. Pe de o parte, se manifestă o lipsă de convergenţă între scopurile declarate privind eradicarea sărăciei globale şi dorinţa de auto-perpetuare a organismelor care şi-au asumat aceste scopuri. Pe de altă parte, se explică opţiunea pentru consecvenţă în perpetuarea anumitor programe şi instrumente de asistenţă externă care, atât teoretic cât şi empiric, mai degrabă eşuează.
Cea de-a doua consecinţă majoră a foreign aid este politizarea excesivă atât în Occident cât mai ales în ţările beneficiare. Frecvenţa şi intensitatea conflictelor interne în multe din aceste ţări (Indonesia, Malaysia, Liban, Uganda, Somalia sau Nigeria) sunt adesea efectul unei politizări exacerbate a societăţii. Nu întâmplător, bătălia pentru puterea politică (şi implicit, cea economică) s-a transformat în prelungite războaie civile. Există numeroase exemple de ţări în care puterea se câştiga şi se menţinea cu ajutorul armelor. În acest context, devine explicabil de ce în multe ţări au ajuns la putere lideri care erau mai apropiaţi, în preferinţele lor politice, de regimurile socialiste decât de cele capitaliste (Bauer, 1981:89). Prin urmare, liderii politici din ţările subdezvoltate solicitau (şi continuă să solicite) fonduri financiare de la guvernele occidentale pentru realizarea a două scopuri prioritare: pe de o parte, satisfacerea propriilor interese economice şi de putere, iar pe de altă parte promovarea şi întreţinerea practicilor sistemului economic socialist. Aşa se face că, la mai bine de 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului şi al colapsului cvasi-general al comunismului, menţinerea practicilor socialiste în multe din ţările Lumii a Treia pe seama contribuabilului capitalist reprezintă, fără îndoială, sfidarea ultimă afişată de (poate prea devreme) proclamat-defunctul sistem socialist!
Analiza critică a argumentelor convenţionale
Odată cu emergenţa şi dezvoltarea agenţiilor de asistenţă financiară, acestea şi-au perfecţionat şi multiplicat setul de argumente în promovarea ajutorului extern. Peter Bauer (1981:97) a identificat cele mai întâlnite argumente menite a susţine ajutorul financiar extern: (a) este indispensabil pentru dezvoltarea economică; (b) reduce nivelul de sărăcie; (c) este un instrument pentru redistribuirea internaţională a venitului; (d) recunoaşterea greşelilor trecutului şi achitarea de daune-interese compensatorii; (e) serveşte interesele ţărilor dezvoltate; (f) ajută la controlul creşterii fără precedent a populaţiei. Trebuie menţionat că (d) a început să figureze printre argumente doar după anii `50 când sentimentul de vină al occidentalului a devenit o dogmă larg acceptată. Mizându-se pe politica „Câte un argument pentru fiecare!”, avocaţii foreign aid îşi schimbau cu abilitate argumentaţia în funcţie de auditoriu, făcând astfel imposibilă examinarea şi analiza sistematică a unei asemenea politici şi a efectelor sale. În faţa unor indivizi cu înclinaţii mai conservatoare, se aducea argumentul că ajutorul financiar nu este decât un instrument pentru susţinerea intereselor strategice, politice şi militare. În faţa social-democraţilor, se promova cu prioritate argumentele eradicării sărăciei şi al redistribuirii, iar când se adresau mediului de afaceri şi sindicaliştilor, se susţinea că prin creşterea ajutorului extern erau favorizate exporturile şi ocuparea forţei de muncă. Voi dezvolta în cele ce urmează o critică (constructivă) pentru cele mai invocate din aceste justificări.
• promovarea dezvoltării economice
Imediat după al doilea război mondial, în sfera economică devine tot mai larg acceptată ideea că stocul de capital al unei ţări este factorul major de creştere economică (6). Ţările subdevoltate par astfel prinse într-un cerc vicios deoarece nivelul redus al venitului este defavorabil economisirii şi, deci, în lipsa economiilor nu se pot face investiţii. În consecinţă, vor rămâne în continuare în sărăcie, iar singura cale de a ieşi din această capcană a subdezvoltării este ajutorul extern. Însă argumentul este inconsistent din perspectivă logică, deoarece sărăcia nu reprezintă un modus vivendi şi o stare care se autoperpetuează. Dacă ar fi fost adevărat, atunci nu ar fi trebuit să existe o mulţime incomensurabilă de indivizi, grupuri şi societăţi care au ieşit din sărăcie. Sau nu ar fi fost nicicum posibil ca ţări precum Chile, care deşi iniţial făcea parte din Lumea a Treia, să se înscrie pe linia dezvoltării după reformele ample pro-piaţă începute de Pinochet.
Prin natura sa, omul urmăreşte o viaţă mai bună (indiferent că o privim sub aspect material sau nu). Într-o societate modernă, el răspunde ansamblului de stimulente şi constrângeri ce predomină în societatea, iar dacă acestea sunt favorabile dezvoltării şi acumulării de capital, lipsa iniţială a acestuia din urmă nu mai este o problemă. Performanţa economică depinde de premisele culturale, de aptitudinile indivizilor, de structura motivaţională, respectiv de sistemul politic. În multe ţări ale lumii în care se manifestă preferinţa pentru o viaţă contemplativă, în care cutumele interzic angajarea salarială a femeilor etc., bunăstarea materială este precară. Însă nivelul de bunăstare in forma sa materială este consecinţa firească a dorinţei, eforturilor şi reuşitelor individuale. Prin urmare nu este vina occidentalilor că preferinţa prevalentă a unor societăţi africane sau asiatice este în defavoarea acumulării de bogăţie materială. Se naşte astfel întrebarea: vor toate ţările subdezvoltate să ajungă la o prosperitate materială apropiată de cea a vestului? Dacă da, sunt actualele mecanisme şi instrumente de finanţare cea mai bună cale în atingerea acestui deziderat?
Prin definiţie, conceptul de dezvoltare economică priveşte evoluţia pozitivă a nivelului de trai şi a calităţii vieţii pe termen lung. Chiar dacă ar putea avea efecte pozitive sau ar facilita asigurarea unui nivel minim de trai pe termen scurt, ajutorul extern nu poate genera o creştere substanţială şi de durată a venitului naţional. Un principiu economic fundamental arată că oamenii răspund stimulentelor prevalente în societate. Iar dacă aceste stimulente nu sunt orientate către „prinsul peştelui” ci către primirea „gratuită” a acestuia, la ce evoluţii comportamentale ar trebui să ne aştepăm în societatea respectivă?
Prin transformarea ţării beneficiare într-o economie dependentă de finanţarea externă se perpetuează practic status quo-ul suboptimal şi se amână reformarea şi restructurarea economică. Mai mult decât atât, chiar şi acele activităţi şi inţiative private productive sunt destimulate sau chiar îngrădite. Amplificarea practicilor corupte ale guvernării limiteaza sfera acţiunii antreprenoriale, ajungându-se până la un control cvasi-generalizat al economiei. Şi în plan social încep să apară modificări comportamentale contraproductive de tipul asistatului-social. Iar această stare domneşte încă în ţări precum Haiti, Etiopia, Zair, Burundi. În concluzie, contribuţia ajutorului extern – în forma sa actuală - la dezvoltarea Lumii a Treia nu poate fi decât extrem de redusă, tocmai din cauza efectelor adverse majore pe care le generează.
Încă un lucru ar mai trebui spus cu privire la acest mit al dubdezvoltării! Dacă întradevăr toate ţările Lumii a Treia ar fi dispus de toate celelalte premise pe care se fundamentează dezvoltarea economică, cu excepţia capitalului, atunci influxul de capital străin ar fi trebuit să conducă ceteris paribus la atingerea acestui deziderat. Prin urmare, astăzi nu am mai fi fost în postura de a avea organisme de asistenţă externă şi, evident, nici de a critica politicile acestora. Toate cele de mai sus arată că avuţia reprezintă rezultatul iniţiativei şi activităţii economice, şi nu o precondiţie. Aşa cum magistral explica Bauer, noţiunea de cerc vicios confundă sărăcia cu cauza sa: venitul redus reprezintă de fapt sărăcia, însă nu este cauza sa! (1981:99).
• eradicarea sărăciei
Această problematică a reprezentat întotdeauna o temă centrală a politicilor de asistenţă externă. Peter Bauer (1972, 1981) şi, mai recent, William Easterly (2003, 2006a, 2009) sunt printre puţinii economişti care au explicat de ce metodele promovate în combaterea sărăciei extreme sunt lipsite de eficienţă. Este suficient să urmărim traseul prin care fondurile băneşti ajung de la contribuabilul occidental la populaţia ţărilor sărace!
În primul rând, guvernul donator are propriile interese politice, militare şi comerciale. Prin urmare, va urmări să susţină cu predilecţie acele state care sunt dispuse ca în schimbul „prieteniei financiare” să importe de la alimente, tehnică de luptă până la consultanţă şi know-how. În mod tradiţional, mare parte din acordurile bilaterale de ajutor financiar a fost acompaniată de astfel de „condiţionalităţi”, chiar dacă, aşa cum arată Easterly (2009b), acest fenomen a înregistrat un oarecare declin. Ori aceste acorduri au prea puţine în comun cu eradicarea sărăciei şi stimularea dezvoltării economice în ţările Lumii a Treia.
Totuşi, chiar dacă se păstrează dezvoltarea ca ţintă strategică, putem remarca un mod dacă nu incorect, cel puţin bizar, în alocarea banilor (Shleifer, 2009:382). Să ne gândim la exemplul Suediei, în care guvernul a decis sprijinirea politicilor de culoare socialistă din Tanzania. Sau la exemplul guvernului francez de a susţine dictatorii din fostele colonii din vestul Africii, dacă întruneau, ce-i drept, o condiţie necesară şi suficientă: să fie francofili!
În al doilea rând, trebuie spus că nici ajutorul financiar instrumentat de organismele Naţiunilor Unite nu are ca destinatar final acel individ/familie care se confruntă în mod real cu problema subzistenţei. Acesta ajunge la guvernanţii acelei ţări şi ale căror politici de cheltuiere a banului occidental au ca axă prioritară satisfacerea intereselor personale şi de grup: de la construirea unor proiecte megalomanice – aeroporturi, ample platforme industriale cu o rentabilitate precară, universităţi de tip occidental ai căror absolvenţi nu au cum să-şi găsească un loc de muncă în ţară – până la creşterea averilor personale plasate în străinătate, prin achiziţionarea de numeroase active – imobile în zone de lux, deschiderea de conturi bancare, cumpărarea de maşini scumpe. Exemplul, poate printre cele mai ilustrative, este cel al fostului dictator al Zairului (actualmente, Republica Congo), Mubutu Sese Seko. Acesta a fost preocupat constant de creşterea averii personale, care în 1984 se ridica la aprox. 5 miliare de dolari. Poate părea surprinzător pentru unii, dar aceasta era exact cam cât se ridica datoria externă a ţării în acel moment. Mai mult, în timp ce guvernul său se confrunta cu imense probleme în rambursarea împrumuturilor către Belgia (de altfel, faţă de care a intrat în incapacitate de plată în 1989), Mobutu se lăuda cu o flotă de invidiat de limuzine Mercedes cu care se plimba între numeroasele sale palate. Iar când banii nu sunt furaţi de liderul ţării, vor exista cu siguranţă destule ministere, oficiali publici şi alţi birocraţi care vor dori şi ei o parte din fondurile primite şi pe care trebuie să le gestioneze.
În condiţiile în care o parte din măreţele proiecte, emanate de viziunea politică autohtonă, necesita şi co-finanţare, devine uşor de înţeles cum ajutorul financiar extern (pentru lideri) devenea implicit o povară fiscală suplimentară (pentru cea mai mare parte a populaţiei). Aşa se face că de cele mai multe ori, în loc să le amelioreze situaţia economică, ajutorul Vestului nu făcea decât să adâncească şi mai mult starea de sărăcie a populaţiei.
Săracii, în special cei din zona rurală care formează majoritatea, nu sunt de ţintă de interes politic şi, prin urmare, nu li se acordă o atenţie prea mare din partea liderilor politici aflaţi la putere. Cei care beneficiau (şi continuă să beneficieze) într-adevăr de fondurile alocate de stat provin din zona urbană, fiind educaţi, cu acces la informaţii şi, mai presus de toate, cu influenţă politică. Astfel, politicienii, funcţionarii publici, cei din sfera academică sau militară se regăsesc printre beneficiarii direcţi ori indirecţi ai fondurilor occidentale. În tot acest timp, grupurile sociale care aveau în mod real nevoie de ajutor rămân plasate în afara razei de acţiune a politicii de asistenţă financiară (Bauer, 1981:111).
În al treilea rând, nici acordurile stand-by promovate de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional nu sunt lipsite de anomalii şi disfuncţionalităţi de eficienţă alocativă. Deşi împrumuturile sunt acordate guvernelor în baza unor programe de stabilizare economică şi bugetară, este dificil ca organismele internaţionale să controleze şi să impună modul de cheltuire a banilor. Privind din perspectivă istorică, condiţionalităţile asociate acestor acorduri sunt în mod caracteristic un eşec (Svensson 2003, Easterly 2009)! Însă, spre deosebire de granturile ONU, împrumuturile externe promovate de BM şi FMI sunt de fapt ajutoare financiare ce trebuie rambursate pe termen scurt sau mediu. Acestea au ajuns chiar să fie denumite „împrumuturi odioase” deoarece banii sunt furaţi de guvernanţi şi clientela lor politică, iar populaţia este obligată să suporte o povară fiscală suplimentară pentru a fi rambursaţi (Shleifer, 2009:383). Şi, dacă privim retrospectiv, nu prea există ţări care să se mândrească că şi-au pavat drumul dezvoltării (doar) cu împrumuturi externe de la organismele financiare internaţionale!
• egalitarismul şi recunoaşterea greşelilor trecutului
Redistribuirea venitului şi achitarea de daune-interese compensatorii sunt strâns corelate în discursul egalitarist, în special din cauza ideii că diferenţele de venituri sunt în mare măsură rezultatul exploatării. Astfel, promovarea redistribuirii în vederea eliminării diferenţelor internaţionale dintre venituri şi achitarea de plăţi compensatorii istorice pentru exploatarea Lumii a Treia sunt mixul argumentativ pentru o parte semnificativă a transferurilor financiare internaţionale, deşi sunt logic distincte (Bauer, 1981:121).
Egalitarismul mondial are la bază ideea că nevoile oamenilor sunt fundamental aceleaşi, indiferent de cultura sau regiunea în care trăieşte. Mai mult, capacităţile acestora, aptitudinile, motivaţiile şi valorile la care se raportează sunt relativ uniforme, ceea ce ne-ar conduce la concluzia că eventualele diferenţe de bunăstare între societăţi şi indivizi nu pot fi decât rezultatul exploatării sau al unui noroc accidental. În cazul exploatării, devine legitimă şi, deci, necesară confiscarea unei părţi din surplus în favoarea celor exploataţi. Cât? Cum? Nu contează. Important este finalul: la aceleaşi nevoi, să revină aceleaşi venituri! Acest mod de a gândi, prin aplicarea sa la scară globală, nu va face decât să reducă nivelul venitului în toate ţările. Este evident că premisele de la care pleacă aceste raţionamente sunt complet eronate şi cred că o argumentare in extenso ar fi lipsită de utilitate.
În ceea ce priveşte vina Occidentului pentru starea de sărăcie a multor ţări foste colonii, cred că trebuie remarcată o inconsistenţă logică. În primul rând, prin transferarea ideilor şi tehnologiilor din Vest, a avut loc o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, o creştere a speranţei medii de viaţă şi a nivelului de trai pentru milioane de oameni din Lumea a Treia. În al doilea rând, aşa cum oarecum ironic sublinia Peter Baur, toate acele victime ale colonialismului din istorie – oameni omorâţi în războaie, fermieri expropriaţi de colonialişti – sunt acum morţi şi nu mai pot fi ajutaţi, nici măcar de organisme de prestigiu, precum Banca Mondială! (Bauer, 1981:121)
În al treilea rând, chiar dacă am accepta ca ipoteză faptul că întreg colonialismul ar fi fost – per total – un rău pentru fostele colonii, tot nu s-ar justifica ajutorul financiar. Pe de o parte, pentru că o bună parte din contributorii actuali ai organismelor specializate în asistenţă financiară nu au fost niciodată în istorie puteri colonialiste. Ba chiar au trebuit de-a lungul istoriei să-şi apare graniţele de imperiile dornice de extindere. Prin urmare, acestea nu ar trebui să contribuie, ci chiar să beneficieze de plăţi compensatorii. Pe de altă parte, multe din ţările beneficiare (aflate în prezent pe lista ONU) nu au fost vreodată colonii ale ţărilor din vest, pentru că nu prezentau fie interes economic, fie unul politico-strategic. Deşi, cu siguranţă, acţiunile puterilor coloniale au făcut numeroase victime, orice teorie a restiturii va eşua, pentru că, cu excepţia anumitor perioade scurte de timp, anumite greşeli ale trecutului nu pot fi reparate (Bauer, 1981:121). Cât de departe ar trebui să mergem înapoi în istorie pentru a începe plăţile compensatorii pentru crimele trecutului? Spre exemplu, noi românii – în ipoteza nefericită de a fi incluşi în rândul ţărilor Lumii a Treia - ar trebui să cerem doar Rusiei plăţi de restituire? Sau ar trebui să ne adresăm şi Turciei pentru daunele umane şi materiale provocate de imperiul otoman în încercarea sa de a arbora Semiluna pe clădirea Vaticanului? Sau ar trebui să ne înfăţisăm şi urmaşilor hunilor sau tătarilor pentru a solicita plăţi compensatorii?
În al patrulea rând, aşa cum am amintit şi în deschiderea acestui subcapitol, este dificil de pus în seama puterilor colonizatoare lipsa actuală de performanţă economică a multor ţări din Lumea a Treia. Atâta timp cât situaţia economică era mai bună decât în era precolonială şi, totodată, faptul că aceasta nu s-a îmbunătăţit substanţial după câştigarea independenţei, nu face decât să confirme cele spuse mai sus.
Astfel, în anul 2010, la mai bine de jumătate de secol de practici asistenţiale, nu ne rămâne decât să recunoaştem că, deşi aspru criticat în vremurile sale, Peter Bauer a avut dreptate: ajutorul financiar extern a eşuat în atingerea principalului său obiectiv – eradicarea sărăciei şi relansarea economică. Astăzi, „în locul Zidului Berlinului, ne confruntăm cu Zidul Ajutorului Extern, în spatele căruia popoarele sărace ar trebui să evadeze din sărăcie cu ajutorul unei planificări internaţionale de tip colectivist” (Easterly, 2006b). În loc să permitem pieţelor şi societăţilor să prospere prin intermediul libertăţii economice – de altfel, reţeta de succes prin care economiile occidentale s-au dezvoltat – săracii lumii trebuie să accepte reţetele colectiviste ale experţilor internaţionali pentru a „scăpa” de neajunsurile subdezvoltării.
Cazul Africa. Ilustrări ale „succesului” foreign aid(7)
Între 1980 şi 1988, ţările din Africa Sub-Sahariană au beneficiat de un ajutor financiar total de cca. 83 miliare dolari. În loc de creştere economică şi dezvoltare, aceste ţări au avut parte de o reducere constantă a nivelului de trai cu 1,2 % anual. Comensurând fenomenul creşterii economice pe o perioadă mai largă, între 1965 – 1984, studiile arată că 18 ţări africane au înregistrat rate anuale de sub 1%. Cele mai slab clasate în acest eşantion au fost Benin, Burkina, Faso, Chad, Ghana, Liberia, Somalia, Sudan, Uganda şi Zair. Două trăsături comune ale acestor ţări merită toată atenţia. În primul rând, regimul politic era unul de dictatură militară. În al doilea rând, guvernele respective erau susţinute financiar de Occident prin programele de asistenţă externă.
La mijlocul anilor 1980, chiar şi Naţiunile Unite manifestau rezerve în privinţa scoaterii din sărăcie a continentului african. Amplele (auto)evaluări ale programelor de asistenţă financiară au scos la lumină lipsa de eficienţă în atingerea setului de indicatori prognozaţi. În mod plauzibil, ne-am fi aşteptat la o nouă abordare în politica foreign aid! Totuşi, organismele internaţionale s-au dovedit a fi puternic ancorate in path dependence-ul birocratic. Drept urmare, s-a trecut şi atunci – ca şi în prezent - la o schimbare de faţadă a strategiei de ajutor financiar. În 1986, a fost lansat un (nou) Program de Acţiune pentru Relansarea şi Dezvoltarea Economică a Africii, cu noi termene, cu bani mai mulţi şi, bineînţeles, cu multe promisiuni. Un raport intermediar al Secretarului General Javier Perez de Cuellar din septembrie 1988 scoate la iveală un nou eşec: „Situaţia economică generală în Africa s-a agravat odată cu lansarea acestui program. Produsul Intern Brut continental pe locuitor s-a redus cu 2% în 1986 şi cu 2.2.% în 1987, fiind în prezent mai mic decât cel din 1980” (Perez, 1988).
Experienţele specifice fiecărei ţări sunt alarmante. De exemplu, în Tanzania, cea mai mare parte din ajutorul extern a avut ca destinaţie sprijinirea experimentului socialist ujaama. Analizele făcute de New Yourk Times din acea perioadă au scos la iveală următoarele: „În primul rând, multe ajutoare financiare occidentale, în special cele din Scandinavia, au fost cu entuziasm direcţionate către susţinerea experimentelor socialiste, ajungându-se la aproape 10 miliarde de dolari numai pentru Tanzania într-o perioadă de 20 de ani. Azi, după detronarea liderului politic, Nyerere, ţara era ruinată, cu cei 26 milioane de oameni obligaţi să îşi ducă traiul cu aproape 200 de dolari anual, unul dintre cele mai reduse din lume”(Lewis, 1990).
În raportul Băncii Mondiale din 1990, este evidenţiat faptul că economia Tanzaniei s-a contractat în medie cu aprox. 0,5% anual în intervalul 1965 – 1988. Nivelul mediu al consumului personal s-a redus drastic cu 43% între 1973 – 1988. La rândul său, The Economist observa, în 1990, că în schimbul imensului ajutor financiar extern, Tanzania oferea drumuri găurite, clădiri în paragină, spitale şi universităţi precare şi un nivel al venitului pe locuitor în 1988 de doar 160 dolari (mai mic decât cel existent la câştigarea independenţei din 1961) (The Economist).
Referitor la programele de asistenţă financiară, profesorul Nicholas Eberstadt de la Harvard University, face un rechizitoriu şi mai tranşant, ajungând la concluzia că „Ajutorul occidental din prezent poate să compromită progresul economic în Africa şi, de asemenea, să întârzie dezvoltarea capitalului uman” (Eberstadt, 1988:100).
Departe de a fi un caz izolat, situaţia din Senegal poate fi întâlnită în multe alte ţări africane. Spre exemplu, SUA a construit 50 de depozite de stocare a cerealelor, însă acestea au fost locate în zone inaccesibile ţăranilor. Această investiţie ce se ridică la 2 milioane de dolari, este acum în paragină. De asemenea, o cincime din ajutorul extern oferit Coastei de Fildeş a fost direcţionat către construirea a două fabrici de zahăr care au început producţia în 1981 şi care sunt în prezent închise (Mufson, 1985).
Într-o altă ţară africană, Sudan, a fost construită o fabrică producătoare de pastă de tomate într-o zonă în care fermierii cultivau în loc de roşii... palmieri. O altă fabrică de procesare a laptelui a fost amplasată într-o regiune unde băştinaşii nu deţineau cirezi de vite. În nordul Kenyei, „experţii” norvegieni în asistenţă financiară pentru dezvoltare au construit o fabrică de congelare a peştelui lângă un lac aflat în apropierea tribului Turkana. Însă, prin tradiţie, aceştia îşi satisfăceau nevoile de trai crescând vite, capre şi cămile. Mai mult decât atât, după ce fabrica a fost pusă în funcţiune, s-a descoperit că procesul de congelare a peştelui la o temperatură ce se ridica ziua la aproape 100º Celsius consuma mai multă energie electrică decât tot districtul Turkana (Whitaker, 1988:60). Şi exemplele pot continua...
Note
(1) Nu-i mai puţin adevărat că aceste faţete nu sunt neapărat elemente substituibile. Aşa cum ne dovedeşte istoria recentă a lumii, odată ce au fost democratizate volens-nolens, ţările recent “ieşite din captivitatea tiranilor naţionali” au beneficiat de ample programe de asistenţă financiară în vederea dezvoltării economiilor. Rezultatul, şi în aceste cazuri, la fel ca în multe altele, a fost lamentabil în raport cu efectele scontate.
(2) Acest lucru este evident din moment ce există încă aşa-numita categorie de ţări, Lumea a III-a. Însă, evidenţele a-posteori privind lipsa de eficienţă cvasi-generalizată nu au generat nicio schimbare semnificativă la nivelul instrumentelor şi procedurilor utilizate, perpetuându-se şi accentuându-se astfel decalajul dintre deziderat şi performanţe. Un exemplu ilustrativ în acest sens este evidenţiat de Jeffrey Sachs în binecunoscuta lucrare The End of Poverty (2005:25). Astfel, în 2002, toate cele 191 de ţări membre ale UN şi-au propus îndeplinirea celor opt ţinte (intitulate poate mult prea preţios, Millenium Development Goals) astfel încât până în 2015 sărăcia globală să fie la jumătate faţă de anul 1990.
(3) Nevoia de schimbare a paradigmei in materie de asistenţă financiară externă se resimte chiar şi în cadrul unor bine-cunoscute organisme financiare internaţionale. Într-un studiu al Băncii Mondiale din 2005, Michael Klein şi Tim Harford analizează (în capitolul 9) problematica eficienţei politicii foreign aid, sub un titlu extrem de sugestiv „Pot agenţiile de asistenţă financiară să performeze mai bine decât mâna invizibilă?”.
(4) A se vedea sursa www.un.org/milleniumgoals/
(5) Pentru cei interesaţi, a se vedea sursa www.un.org/summit2005/
(6) Pentru cei familiarizaţi cu evoluţiile înregistrate în teoria creşterii economice, pot corela cu uşurinţă extinderea filosofiei privind foreign aid policy cu recunoaşterea ştiinţifică internaţională de care va bucura Robert Solow după 1956, odată cu publicarea celebrului model de creştere economică exogenă, în care capitalul juca rolul principal.
(7) Cele mai multe cazuri dintre cele prezentate în acest subcapitol al lucrării au fost extrase din “Perpetuating Poverty. The World Bank, the IMF, and the Developing World”, volum editat de Doug Bandow şi Jan Vasquez.
Bibliografie:
Bandow, Doug; Vasquez, Jan, “Perpetuating Poverty. The World Bank, the IMF, and the Developing World”, Cato Institute, Washington DC, 2001
Bauer, Peter, “Dissent on Development”, Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1972
Bauer, Peter, “Equality, the Third World and Economic Delusion”, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1981
Easterly, William, “Freedom versus Collectivism in Foreign Aid, in Economic Freedom of the World: 2006 Annual Report”, Fraser Institute, 2006 (b)
Easterly, William, “The White Man’s Burden: Why the West’s Efforts to Aid the Rest Have Done So much Ill and So Little Good”, New York, Penguin Press, 2006 (a)
Eberstadt, Nicholas, “Foreign Aid and American Purpose”, Washington, D.C., American Enterprise Institute, 1988
General Secretary Javier Perez de Cuellar, UN-PAAERD: „Mid-Term Assessment”, New York: United Nations, 1988.
Klein, Michael & Harford, Tim, “The Market for Aid”, IFC, World Bank Group, 2005
Mufson, Steve, “Aid to Africa is widely Considered Ineffective but Continent is More Depended than Ever”, Wall Street Journal, 29 July, 1985.
Paul Lewis, “Nyerere and Tanzania: No Regret at Socialism”, New York Times, 24 October, 1990.
Pejovich, Svetozar, “Economic Analysis of Institutions and Systems”, Kluwer Academic Publishers, London, 1995
Shleifer, Andrei, “Peter Bauer and the Failure of Foreign Aid”, Cato Journal, vol. 29, No. 3, 2009
Staicu, Gabriel, “Despre libertate… în date”, în “Economia de piaţă. Fundamentele instituţionale ale prosperităţii”, coord. Cosmin Marinescu, Editura ASE, Bucureşti, 2007
Svensson, J., “Why Conditional Aid Does Not Work and What Can Be Done About It?” Journal of Development Economics 70, 2003
The Economist, “A Teacher Retires”, 2 June, 1990.
Whitaker, Jennifer S., “How Can Africa Survive?” New York, Harper &Row, 1988
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu