Şcoala românească încotro?

- Reforma în educaţie la o nouă răscruce de drumuri -

Ne aflăm, în prezent, în plină dezbatere politică şi socială pe tema educaţiei şi a reformei sistemului de învăţământ. A câta încercare de reformare? Aproape că nici nu pot fi cuantificate cu exactitate, însă o aproximare rezonabilă ar fi un număr egal cu cel al miniştrilor care s-au perindat la conducerea ministerului în cei 20 de ani de post-comunism. Deşi a fost şi continuă să fie declarată de clasa politică o prioritate naţională, educaţia se dovedeşte tărâmul experimental al celor mai neavenite idei, în care copiii şi părinţii sunt cei care trebuie să facă faţă unui vaste şi perpetue incertitudini întreţinute de minister.
O scurtă radiografiere a stării învăţământului românesc scoate la iveală falimentul managementului etatist, la fel ca în multe alte domenii sociale în care statul este profund implicat, precum sănătatea, infrastructura etc. Dacă ne uităm la educaţia superioară, este frustrant să constatăm că nici o universitate românească nu se regăseşte în topul celor mai bune 500 de universităţi din lume. Şi aceasta, în ciuda finanţării tot mai mari de care a beneficiat în ultimul deceniu. De asemenea, peste 50% din şcolile din România, în special cele din mediul rural, suferă de grave probleme de infrastructură, cad zidurile şi acoperişurile, nu există canalizare, multe cadre didactice au studii medii, WC-urile sunt în curte, nu au dotări minimale, nu sunt autobuze pentru transportul elevilor. Şi toate aceste probleme sunt prezente în pofida programelor guvernamentale de modernizare, ilustrând, o dată în plus, incapacitatea statului de a furniza educaţie de calitate pentru cetăţenii săi. În ultimii cinci ani, numărul profesorilor suplinitori s-a triplat, depăşind cifra de 70.000. Raportând această cifră la totalul personalului didactic din sistemul preuniversitar, vom observa că aceştia reprezintă aproape o treime, fapt ce este cu adevărat îngrijorător.
Să fie subfinanţarea cauza primordială a tuturor neajunsurilor din acest domeniu? Eu nu cred. Atâta timp cât managementul birocratic este centrat pe dimensiunea costurilor şi pe procentul din PIB alocat de guvern, adică pe eforturi, şi nu va avea în vedere şi indicatori de efect, nu se va putea ajunge la o educaţie de calitate. Însă, aşa cum magistral demonstra Ludwig von Mises, în administraţia publică nu există preţ de piaţă pentru rezultate, iar acest lucru face imposibilă operarea sectorului public după criteriul de profit/pierdere, asemeni celui privat. A nu se înţelege că educaţia nu are valoare pentru individ, ci că valoarea acesteia nu poate fi evaluată prin tranzacţii pe piaţă. Astfel, testul succesului sau falimentului ce operează în sectorul privat şi care este instrumentul fundamental de dovedire a utilităţii sociale a unei anume activităţi, nu poate fi aplicat şi în sectorul public de învăţământ.
În opinia mea, problema fundamentală ţine nu de subfinanţare, ci de incapacitatea statului de a face ca sistemul centralizat, aproape monopolizat al educaţiei de stat să se adapteze la preferinţele familiilor şi la sistemul descentralizat, concurenţial al pieţei muncii. Nu politicienii, ci piaţa trebuie să spună de ce calificări şi competenţe are nevoie economia românească. De câţi filosofi, chelneri sau tinichigii! Prin natura sa, monopolul rigid al statului eşuează în a crea compatibilităţi între cererea de abilităţi şi ofertă, între învăţământ şi piaţa muncii. În loc să avem parte de un sistem flexibil în raport cu dinamica economiei, învăţământul actual reprezintă mai mult o pârghie prin care statul centralist acţionează asupra psihologiei sociale şi este o piedică în calea dobândirii şi exercitării libertăţii individuale.
În condiţiile în care aranjamentul instituţional actual, caracterizat prin centralism şi uniformizare, nu generează suficiente stimulente de îmbunătăţire a calităţii serviciilor educaţionale, de inovare şi perfecţionare a tehnicilor educaţionale sau a infrastructurii şcolare, atunci care ar fi soluţia mai bună?
Aruncând o privire de ansamblu asupra direcţiilor de reformă din diferite locuri de pe glob, vom constata că, deşi conţin anumite particularităţi, ele sunt construite în jurul unor componente cheie: promovarea alegerii în rândul consumatorilor de servicii educaţionale şi a concurenţei între furnizorii acestora. Ce poate fi greşit în a încuraja alegerea şi competiţia în sfera educaţiei? Este corect ca părinţii să aibă dreptul de alegere a şcolii şi să o finanţeze pe cea considerată a fi mai bună pentru copilul lor, indiferent ca este publică sau privată? Atunci, cum poate fi interpretată posibilitatea ca anumite şcoli mai puţin solicitate să-şi închidă porţile deoarece consumatorii (părinţi şi copii) îşi orientează preferinţele către altele mai performante? Soluţia găsită în multe alte părţi ale lumii şi pe care o susţin în continuare este o reformă pro-piaţă, adică crearea unei pieţe concurenţiale de servicii educaţionale prin încurajarea ofertei private la toate treptele de educaţie.
Principiul fundamental care ar trebui să guverneze sistemul educaţional este autonomia şcolilor publice existente faţă de corpul administrativ şi politic, central sau local. Vrem oportunităţi pentru toţi? Acest deziderat este posibil de atins doar prin autonomie şi diversitate. Autonomia impune libertatea de decizie şi responsabilizarea şcolilor în actul educativ. O autonomie reală – decizională şi financiară – reprezintă stimulentul pentru inovare şi creativitate. Succesul fiecărei şcoli va depinde de gradul în care dezvoltă noi metode didactice, noi modalităţi de transmitere a cunoştinţelor.
O primă măsură ar consta în asigurarea autonomiei financiare la nivelul fiecărei instituţii de învăţământ. Ce implică o asemenea transformare? Instituţiile şcolare vor putea să-şi construiască propriul buget şi să decidă cât din resursele financiare să fie alocate către remunerarea profesorilor şi cât către infrastructura şcolară, în funcţie de cerinţele specifice. Este adevărat că viziunea de mai sus se dovedeşte incompatibilă cu legea salarizării unice pe care guvernul s-a angajat s-o elaboreze, inclusiv în acordul cu FMI. Dar autonomia şi descentralizarea sunt şi ele deziderate explicite ale întregului spectru politic. Ori centralizăm deciziile (inclusiv în privinţa salariilor), ori le descentralizăm. Prin renunţarea la o asemenea lege – izvorâtă mai degrabă din frustrările unor politicieni decât dintr-o gândire logică – dăm posibilitatea fiecărei şcoli să plătească diferenţiat fiecare profesor în funcţie de pregătirea profesională şi recunoaşterea ştiinţifică a acestuia. Stimulentele induse de autonomie sunt puternice deoarece de calitatea serviciilor educaţionale oferite depinde existenţa în continuare a şcolii respective.
O a doua măsură o reprezintă simplificarea cadrului legislativ privind înfiinţarea de şcoli private la nivelul tuturor formelor de educaţie prin renunţarea la majoritatea procedurilor birocratice de acreditare, licenţiere, atestare a competenţelor didactice, construire a planurilor de învăţământ, recunoaştere a diplomelor etc. Rolul ministerului s-ar limita la solicitarea unor criterii minimale (infrastructură, număr de elevi, curricula de bază) în vederea acreditării şi funcţionării acestora, similare celor care funcţionează deja cu succes în Olanda sau Danemarca. Aceste ţări sunt recunoscute la nivel european ca având cele mai performante sisteme de învăţământ. Iar de calitatea educaţiei se va ocupa mai mult fiecare şcoală şi mai puţin agenţiile guvernamentale.
Trebuie să recunoaştem că, în loc să stimuleze formarea de competenţe, regulile de până acum au generat în rândul elevilor o adevărată (diplomo)scleroză. În noul cadru instituţional deschis pieţei şi performanţei şcolare, unele diplome vor garanta competenţe, în timp ce altele vor fi doar simple hârtii. Iar cei care vor certifica adevărata valoare a diplomei respective sunt părinţii şi angajatorii. Încetând a mai fi modelate după chipul şi asemănarea celor de stat, şcolile private se pot raporta mai bine la preferinţele părinţilor şi la semnalele pieţei muncii.
Un al doilea principiu fundamental vizează dimensiunea finanţării. Propunerea vine să înlocuiască finanţarea instituţiei cu finanţarea elevului, prin introducerea cupoanelor pentru educaţie. În America, Suedia sau Chile, pentru învăţământul public funcţionează, de aproape două decenii sistemul de finanţare bazat pe cupoane (engl. vouchere). Valoarea cuponului este dată de costul mediu pentru educarea unui elev în sistemul public pe fiecare treaptă de învăţământ: primară, gimnazială, liceală. Cu aceste vouchere, părinţii plătesc instituţia şcolară unde au ales să înveţe proprii copii, indiferent că este de stat sau privată. În cazul în care îşi mută domiciliul sau sunt nemulţumiţi de şcoala respectivă, ei pot alege o altă instituţie şcolară. Iar odată cu transferarea elevului, are loc şi transferarea subvenţiei de la buget. Este evident că acest mod de finanţare impune constrângeri bugetare tari pentru orice unitate şcolară, indiferent de forma de proprietate, stimulându-le să crească nivelul calităţii serviciilor educaţionale oferite. Pentru că, numai astfel, îşi pot continua activitatea pe piaţă.
Evident că în aceste pagini nu am putut creiona decât o schiţă, un ghid simplificat al unui alt model de educaţie decât cel de care am „beneficiat” până în prezent. Un model ce aduce mai multă piaţă acolo unde este prea mult stat şi politic. Din păcate, doar una dintre variantele de legi vehiculate astăzi în spaţiul public este mai aproape de acest model şi poate aduce un plus de speranţă în rândul societăţii.