Modelul social european

Originile şi principiile economiei sociale de piaţă

În lumina realităţilor economico-sociale ce însoţesc evoluţia „visului european de unificare”, observăm manifestarea unei predilecţii din partea organismelor comunitare în favoarea economiei de piaţă în care dimensiunea socială deţine o importanţă deosebită. De aceea considerăm că identificarea şi analiza originii şi a principiilor economiei sociale de piaţă reprezintă un punct de plecare în analiza economiei europene din prezent.
Conceptul de „economie de piaţă funcţională” a fost introdus de organismele comunitare ca fiind unul dintre criteriile care definesc dacă o ţară – aflată în procesul de aderare europeană – întruneşte sau nu condiţiile pentru a fi membră a UE. Aşadar, înainte de a analiza în detaliu acest concept, vom porni de la concluziile Consiliului European din iunie 1993, de la Copenhaga: ”Ţările comunitare solicită statului candidat o stabilitate instituţională ce garantează democraţia, respectarea legii, a drepturilor omului, a drepturilor minorităţilor, existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii. De asemenea, UE are în vedere capacitatea ţării candidate de a-şi asuma obligaţiile comunitare, de a adera la scopurile politice, economice, precum şi de a participa la uniunea monetară”.
La prima vedere, denumirea de economie socială de piaţă pare o contradicţie în termeni. A vorbi de economie socială şi a te raporta la postulatele mecanismului pieţei libere înseamnă a semăna aceeaşi derută ca atunci când uzăm de socialism liberal (Taşnadi, 1997). Ne rămâne astfel obligativitatea unei scurte incursiuni în istoria europeană a ultimului secol în vederea identificării condiţiilor în care a apărut curentul de gândire ordoliberal, considerat de noi a avea contribuţia esenţială în promovarea drepturilor sociale. Mai mult decât atât, vom încerca pe parcursul lucrării să arătăm că modelul european promovat în prezent are o natură ordoliberală dominantă.
Este interesant de observat că, în mod paradoxal, precursorii abordării sociale a economiei de piaţă sunt anumiţi economişti liberali, care deşi au rămas fideli valorilor fundamentale ale doctrinei clasice, au căutat soluţii la o serie de aspecte referitoare la repartiţia veniturilor, la inegalităţile sociale cu care se confruntau tot mai mulţi membrii ai societăţii. J. S. Mill, Leon Walras sau Vilfredo Pareto sunt membrii marcanţi ai şcolilor de orientare liberală (clasică / neoclasică) care au văzut în stat soluţia pentru rezolvarea unor asemenea probleme sociale – şi nu în funcţionarea “mâinii invizibile”.
Însă consolidarea drepturilor sociale şi apariţia ca atare a conceptului de „economie socială de piaţă” revine şcolii germane şi în special lui Alfred Muller-Armack. Această evoluţie şi readaptare a liberalismului clasic survine după ce economiile lumii au înregistrat marea depresiune a anilor 1929-1933. Pentru cazul Germaniei, economia socială de piaţă reprezintă „un amestec de etatism şi liberalism, de responsabilitate şi de solidaritate, de asociaţionism, instituţionalism şi individualism” (Taşnadi,1997).
La acel moment istoric, credinţa că ordinea socială era consecinţa normală şi necesară a libertăţilor individuale era pentru majoritatea economiştilor o ipoteză greu de acceptat. Ordoliberalismul a admis, aşadar, că statul trebuie să aibă o funcţie importantă în derularea şi organizarea activităţii economice. W. Röpke a fost, în mod cert, cel care a susţinut cu cea mai mare consecvenţă această nouă funcţie a statului ca fiind „liberal intervention”.
În prezent, în marea majoritate a documentelor emise de organismele europene se face referire la “modelul social european”. În realitate există tot atâtea modele sociale în interiorul Europei pe cât de multe sunt ţările europene. Literatura dezvoltată în jurul statului bunăstării face distincţie între trei mari tipuri: nordic, continental, sudic, toate acestea deosebindu-se de modelul anglo-saxon, ultimul denumit şi model liberal sau rezidual. În cadrul acestei lucrări, vom apela însă la clasificarea făcută de Hall, şi anume la încadrarea în două mari tipuri de economie: “economii de piaţă liberale” şi “economii de piaţă coordonate”( Hall şi Soskice, 2001). Reţinem că modelul anglo-saxon se regăseşte în modelul economiei de piaţă liberale (Anglia şi Irlanda), în timp ce marea majoritate a economiilor continentale se încadrează în tipul de economie de piaţă coordonată (Germania, Franţa etc.).
Economiile ţărilor de pe continent au câteva trăsături distinctive în raport cu cele considerate ca fiind liberale (Begg, 2004):
· ponderea sectorului public (în prezent aprox. 47% din PIB) şi un rol important al întreprinderilor de stat (“servicii de interes general”);
· un sistem al bunăstării sociale substanţial (o medie de aprox. 28% din PIB);
· reglementări excesive privind relaţiile de muncă, coroborate cu rolul important al partenerilor sociali în procesul de guvernare şi în menţinerea păcii sociale;
· anumite practici fiscale comune, în special taxele indirecte (deşi trebuie remarcată, cel puţin pentru moment, existenţa unor diferenţieri importante cu privire la taxele directe);
· diferite caracteristici comportamentale comune, precum mobilitate scăzută a forţei de muncă, o subdezvoltare a pieţei de capital, stimulente reduse privind manifestarea antreprenorială.

Modelul social european din perspectiva Lisabona

La sfârşitul secolului trecut, un nou program îşi face loc în agenda organismelor europene. În 2000, Consiliul European întrunit la Lisabona adoptă o serie de măsuri necesare construirii “celei mai competitive economii a cunoaşterii din lume”, binomul central fiind cele două dimensiuni: economică şi socială. Un an mai târziu, la Gothenburg, acestora două li s-a alăturat şi o a treia dimensiune, rezultantă a preocupărilor funcţionarilor europeni, şi anume cea referitoare la protecţia mediului înconjurător.
Având în vedere dezideratele convenite la Lisabona, Romano Prodi admitea faptul că “cea dintâi provocare la adresa Uniunii de mâine o va reprezenta găsirea unei soluţii la problemele privind necesitatea compatibilităţii sistemelor de securitate socială şi de relaţii industriale ale statelor membre, respectând în acelaşi timp obligaţiile pe care competitivitatea internaţională le impune Europei”(Prodi, 2000). Iată, deci, că marea provocare la adresa Uniunii Europene este găsirea unor soluţii cu privire la politicile sociale europene, în contextul competiţiei economice acerbe din interiorul şi din afara Europei.
În plan economic, strategia urmăreşte majorarea cheltuielilor publice şi private pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, cea care reprezintă elementul central al efortului de a amplifica generarea şi dispersia capitalului ştiinţific, tehnologic şi intelectual. De asemenea, ea vizează asigurarea unui climat favorabil afacerilor, precum şi creşterea flexibilităţii forţei de muncă, astfel încât să asigure o dezvoltare economică sănătoasă în UE.
Totuşi, actualmente în planul funcţionării sistemului european, îşi găsesc locul ezitările, ceea ce antrenează dificultatea menţinerii regulilor actuale. Progresele reduse înregistrate în direcţia implementării strategiei modelului european – Strategia de la Lisabona, precum şi criza Pactului de Stabilitate şi Creştere sunt doar două exemple ale nefuncţionalităţii construcţiei europene. Fixarea unor obiective ambiţioase precum inovaţie, coeziune socială, creştere economică, ocupare deplină, fără a dispune de instrumentele corespunzătoare măreşte distanţa dintre scop şi realitate, mai ales într-un mediu recesionist.
Analiza strategiei la jumătatea perioadei stabilite pentru realizarea acestor obiective (în raportul de primăvară al Consiliului European din 2005, prefaţat de raportul lui Wim Kok, din noiembrie 2004), evidenţiază un decalaj semnificativ între propuneri şi realizări.
”Realitatea europeană arată că modelul european există, dar este încă fragil. Criza pe care o traversează este cu atât mai violentă, cu cât se suprapune aderării a noi zece state, ceea ce afectează mecanismul construcţiei europene” (Comisia Europeană, 2004). Perenitatea modelului european nu este asigurată deoarece traversează o criză profundă, care îi afectează funcţionalitatea. Dintre realităţile de o importanţă deosebită cu care se confruntă economia comunitară (şi care îşi pun amprenta asupra deciziilor de politica de la Bruxelles) amintim:
Ø Uniunea Europeană traversează o perioadă de recesiune economică;
Ø inegalităţile sociale cresc;
Ø statul-providenţă este din ce în ce mai puţin capabil să reducă inegalităţile, deoarece are dificultăţi de finanţare a proiectelor sociale (finanţarea lor presupune creşterea fiscalităţii; însă această măsură afectează competitivitatea economiei europene);
Ø un proces de îmbătrânire a populaţiei cu un trend crescător;
Ø protecţia mediului presupune costuri ridicate, din ce în ce mai greu de susţinut.
Cauzele crizei sunt diverse, dar convergente către a susţine că modelul european este deopotrivă minat din interior şi ameninţat din exterior. Fragilitatea sa este determinată de : capacitatea redusă de adaptare la schimbările economice, incapacitatea de a răspunde eficient noilor aşteptări sociale, procesul de îmbătrânire a populaţiei, promovarea de politici inadecvate de protecţie a mediului, neîncrederea ridicată a europenilor.
Procesul de integrare a pieţelor de capital, de bunuri şi de servicii consolidează procesul de globalizare economică, însă nu afectează în acelaşi mod statele europene, deoarece :
1. Anglia şi Irlanda au economii centrate pe rolul pieţei libere în alocarea resurselor, promovând reducerea rolului statului şi liberalizarea pieţelor. Acestea au recurs la o reducere a salariilor cuplată cu o politică bazată pe diminuarea drepturilor sociale pentru cei neocupaţi; diminuarea cheltuielilor bugetare ale statului-providenţă a fost însoţită de o puternică relaxare fiscală, ceea ce a oferit avantaje în concurenţa fiscală globală. Este transpunerea în realitate a concepţiei thatcheriene, de altfel susţinută şi de către Reagan în SUA în aceeaşi perioadă, conform căreia, rolul statului în economie trebuie să fie unul rezidual, cât mai discret posibil. Logica acestui răspuns la provocările globalizării este următoarea : piaţa fiind mecanismul cel mai eficient în alocarea resurselor în funcţie de meritul individual, atunci intervenţia statului trebuie să fie minimă.
2. Ţările Europei continentale – mai conservatoare - au susţinut asigurarea asistenţei sociale bazate pe muncă şi pe drepturi derivate. Politicile promovate în aceste state trebuie să realizeze armonizarea intereselor celor ocupaţi (beneficiari ai unui sistem extins de securitate socială) şi a celor neocupaţi (din ce în ce mai mulţi şi foarte dependenţi de primii). Pentru a se înscrie în direcţia globalizării, aceste ţări trebuie să realizeze reforme radicale ale sistemului de asigurări, pe care populaţia nu le agreează.
3. Ţările scandinave insistă asupra universalităţii asistenţei sociale şi pe reglarea mai degrabă politică, decât economică, a evoluţiei societăţii. Concepţia acestui principiu a rămas intactă în ciuda crizelor care au afectat acest ţări, dovedindu-şi totodată rezistenţa în faţa transformărilor externe.

Modelul social european ... sufocat de prea mult social!

Sistemele de protecţie socială şi legislaţia în domeniul relaţiilor de muncă în interiorul Europei sunt exemple evidente de politici aparţinând modelului social european. Trebuie menţionat că (în prezent) intervenţia principală a organismelor europene (suprastatale) se limitează doar la relaţiile de pe piaţa muncii, în timp ce aşa-numita baza a statului bunăstării, educaţia, programele de sănătate sunt încă sub influenţa directă a guvernelor naţionale. Interesant de amintit că au fost iniţiate încercări sporadice la nivel comunitar şi în planul excluziunii sociale, dar au dovedit o lipsă de coerenţă şi uniformitate, motivul principal fiind acela că fiecare ţară membră a avut o poziţie oarecum ostilă.
Concurenţa dură din interiorul Europei ca urmare a eliminării graniţelor, a liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor şi a persoanelor creează o presiune enormă asupra sistemelor de protecţie naţională în vederea reducerii cheltuielilor sociale. “Soluţia” venită din partea organismelor europene pentru a înlătura concurenţa considerată neloială s-a dovedit a fi „armonizării regimurilor sociale naţionale”, în primul rând în ceea ce priveşte dreptul muncii. În mod cert, după aderarea grupului celor zece ţări, concurenţa fiscală a Estului a condus la presiuni privind reducerea gradului de impozitare în ţările UE 15. O asemenea concurenţă poate fi considerată de asemenea ca fiind neloială şi, deci, este posibil să fim martorii a două scenarii posibile.
Primul este considerat a fi armonizarea fiscală la nivelul taxelor directe (menţionăm că deja majoritatea taxelor indirecte ţin de politica comună), astfel încât să se evite mobilitatea întreprinzătorilor dintr-o regiune în alta şi, implicit, problemele de ocupare a forţei de muncă din statele neatractive fiscal.
Un al doilea scenariu, considerăm noi a fi de dorit, ar consta în adoptarea la nivelul vechilor membri a unei politici de relaxare fiscală. S-ar da astfel un impuls de creştere economică venit din partea ofertei agregate. Însă, după toate semnalele de până acum, se pare că recurgerea la primul scenariu este o modalitate mult mai la îndemâna structurilor europene. În Carta socială, deciziile concrete sunt cele privitoare la dreptul muncitorilor sub 18 ani, la egalitatea drepturilor muncitorilor din alt stat cu muncitorii cetăţeni ai statului în care lucrează, dreptul la integrarea familiei muncitorilor care lucrează în alt stat etc. Înseşi titlurile date unor documente sau instituţii sunt argumente în acest sens. Spre exemplu, Carta drepturilor fundamentale ale muncitorilor a avut ca titlu original Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale (neacceptat de ţările semnatare), iar capitolul 13 al integrării în UE se numeşte Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă (Frunzaru, ,2002).
Un impact semnificativ asupra procesului de creştere economică la nivelul UE îl va avea procesul de îmbătrânire a populaţiei. Aceasta, deoarece sistemul actual de asistenţă socială al modelului european exercită o presiune semnificativă asupra bugetelor naţionale, nepermiţându-le acestora să acumuleze surplusuri bugetare consistente în perioadele de expansiune.
Cu mai bine de 100 de ani în urmă, Bismark a pus bazele construcţiei statului bunăstarii modern, demarând programe ample în domeniul pensiilor, şomajului, asigurărilor de sănătate. Aşadar, statul bunăstării a înlocuit vechile contracte dintre generaţii ce funcţionau în interiorul familiilor cu un contract social bazat pe redistribuire. Într-o prima ipostază, costurile necesare susţinerii acestui program erau suficient de reduse pentru a fi suportate de societate în ansamblul său. Spre exemplu, pensiile ce trebuiau plătite unui număr redus de indivizi (în condiţiile unei speranţe medii de viaţă reduse) puteau fi lesne finanţate de tinerii tot mai numeroşi care intrau pe piaţa muncii. Arborele vârstei avea forma ideală, şi anume aceea a unei piramide, cei de la vârf fiind susţinuţi de o bază solidă.
Evoluţia demografică ulterioară a scos în evidenţă o tendinţă tot mai clară de îmbătrânire a populaţiei ţărilor europene, în special după cel de-al doilea război mondial. Creşterea costurilor redistribuirii nu a condus brusc la un eşec al sistemului în economiile care l-au implementat şi pentru că migraţia internaţională a forţei de muncă şi a capitalurilor era redusă.
Fenomenul globalizării scoate la lumină “călcâiul lui Ahile” şi carenţele statului bunăstării din prezent (Prewo, 2004). Locurile de muncă din UE se pierd în favoarea ţărilor cu costuri salariale comparabil mai reduse (în special cele din Centrul şi Estul Europei); o creştere a numărului de pensionari din ţări precum Germania şi Franţa implică impozitări care reduc substanţial nivelul economisirii. Suntem de părere că ignorarea acestor aspecte conduce, aşa cum vom vedea în continuare, la întârzieri şi, poate, eşecuri ale proiectelor europene comune.
Luând ca exemplu Germania (care, alături de Franţa, reprezintă motorul construcţiei europene actuale) observăm că numeroase studii empirice relevă faptul că deficitele bugetelor asigurărilor sociale sunt amplificate serios de evoluţia demografică înregistrată. În 1950, exista încă o populaţie cu o bază largă de indivizi cu vârste cuprinse între 25-50 de ani, vârful piramidei (indivizi cu vârsta de aprox. 75 ani) era reprezentat de un număr redus. Peste o jumătate de secol, în 2002, s-a înregistrat o creştere a ponderii celor aflaţi încă în perioada activă, dar cu vârste apropiate de limita pensionării; numărul pensionarilor nu a crescut substanţial, însă tinerii care sunt la început pe piaţa muncii sunt în număr tot mai mic. Prognozele pentru 2040 indică o situaţie alarmantă: foarte puţini tineri, o populaţie cu vârstă medie redusă şi un număr substanţial de persoane vârstnice. Piramida pe care s-a bazat sistemul redistributiv al lui Bismark îşi va inversa poziţia până la nivelul primei jumătăţi a secolului XXI.
În condiţii de recesiune economică, deficitele bugetare (neacoperite de surplusurile bugetare anterioare) se accentuează, deoarece taxele vor fi probabil mărite pentru a acoperi un necesar mai mare de cheltuieli bugetare. Efectul nu este decât prelungirea perioadei de recesiune, aspect ce caracterizează economia europeană, căreia îi sunt necesari 6-7 ani pentru încadrarea pe o traiectorie ascendentă a PIB.
În spiritul echivalenţei ricardiene, aceste deficite vor fi acoperite prin taxele mai ridicate asupra unei generaţii viitoare îmbătrânite (deci cu o mai mică bază de impozitare), ceea ce nu va conduce decât la perpetuarea unei bucle recesioniste în evoluţia economiei europene. Efectul acestui trend de îmbătrânire este reducerea contribuţiei globale a producţiei europene de la 18 % la 10 % în 2040 precum şi a potenţialului de creştere.
Privind în perspectivă, pensiile nu pot fi finanţate prin sistemul contractului social între generaţii, cei în câmpul muncii plătind contribuţii şi impozite pentru pensii, asigurări de sănătate, şomaj etc. Prin urmare, strategia fiecărui guvern va trebui să prevadă constituirea de surplusuri bugetare pentru a face faţă şocurilor structurale viitoare.
În concluzie, modelul instituţional european este supus în prezent unor ample presiuni de schimbare a sistemului bunăstării cu cel al ordinii proprietăţii private şi al prosperităţii economice. Este recunoscut tot mai des faptul că menţinerea aranjamentului actual al statului bunăstării devine din ce în ce mai costisitoare pentru economiile europene, pentru bugetele comunitare şi naţionale. Disputele privind problematica redistribuirii – cine câştigă, cine suportă? – reprezintă încă un subiect menit a întârzia măsurile reale de reformă. Suntem de părere că, numai prin luarea în considerare simultan a criteriului eficienţei şi echităţii, vom fi în măsură să apreciem oportunitatea unei reforme.
În continuare vom încerca să analizăm compromisurile cu care se confruntă Uniunea Europeană atunci când a decis să adopte un sistem bazat pe creştere şi ocupare.

Abordare contrafactuală a modelului european

Una din cele mai importante dezbateri la care asistăm în prezent este legată de procesul de unificare a Europei. Următoarele etape de extindere a graniţelor UE fiind preconizate a avea loc în următoarele orizonturi de timp: în 2007 (România şi Bulgaria), în 2009 Croaţia, urmând ca Turcia să adere în anul 2015. Tot în acest context, eşecurile diferitelor ţări membre în a respecta criteriile UEM sunt folosite drept argument în favoarea accelerării transferului de putere de la nivelul naţional către Bruxelles şi Strasbourg.
Un număr impresionant de oameni politici şi economişti apreciază că slaba performanţă a monedei europene este efectul lipsei unui aranjament instituţional unitar, a unei centralizări politice şi unei mai bune planificări economice. Aşadar, se pare că europenii sunt orbiţi de „democraţia europeană” şi uită să analizeze implicaţiile reale ale punerii în practică ale acestui aranjament instituţional suprastatal.
Fără a se dori o analiză exhaustivă, vom încerca să scoatem în evidenţă principalele compromisuri (engl. tradeoffs) la care au recurs organismele europene. Punerea în aplicare a setului instituţional bazat pe redistribuire şi asistenţă conferă o idee clară privind alegerea făcută de forurile europene. Am introdus în acest studiu conceptul de tradeoff pornind de la convingerea că UE încearcă, pe de o parte, soluţionarea problemelor de creştere economică, iar pe de altă parte, asigurarea – într-un spirit egalitarist – a coeziunii sociale în diversitatea culturală ce caracterizează spaţiul european.

Monopol instituţional vs. Competiţie instituţională

Suntem de părere că această înclinaţie către centralizare politică (monopol instituţional suprastatal) are la bază mai multe explicaţii. O posibilă explicaţie poate fi aceea că existenţa unor aranjamente instituţionale diferite în ţările membre poate conduce la o stare conflictuală în interiorul Uniunii. Perspectiva hobbesiană privind imposibilitatea atingerii unei ordine spontane trebuie privită ca un important factor cultural în Europa (Lottieri ). In „Leviathan” – lucrare scrisă în timpul Războiului Civil din Anglia – Thomas Hobbes aducea neîntrerupt în discuţie necesitatea unei autorităţi centrale care să oprească revolta civilă. Mai mult, acesta susţinea că orice abuz de putere din partea acestei autorităţi statale trebuia acceptată ca fiind preţul plătit pentru menţinerea păcii. În consecinţă, putem beneficia de un viitor liniştit numai dacă vom reuşi să construim şi să susţinem instituţiile europene comune. Totuşi, common sense-ul ne face să credem că acele conflicte armate din Europa vremurilor lui Hobbes sunt şi vor rămâne istorie. Dar ce efecte ar putea avea o concurenţă între instituţiile şi culturile aparţinând diferitelor ţări europene? În primul rând, prin manifestarea concurenţială, vor fi uşor observabile handicapurile unora şi virtuţile altora. Este astfel uşor de înţeles (şi deloc surprinzător) de ce anumite ţări precum Germania sau Franţa sunt atât de interesate de uniformizare decât de reformarea propriilor seturi instituţionale.
O altă explicaţie în favoarea preferinţei pentru monopol instituţional are la bază conceptul „shield effect”. Acesta ilustrează faptul că unele guverne ale ţărilor membre sunt uneori direct interesate în transferarea unor atribuţii către un organism comunitar (de ex. Comisia Europeană), atunci când se impune luarea unor măsuri nepopulare în interiorul ţărilor respective. Astfel, Comisia Europeană se poate constitui într-o pavăză ce are menirea de a proteja unele guverne naţionale faţă de electorat. Dar cum se va putea, atunci, proteja pe sine, într-o Europă a democraţiei electorale?

Centralizare vs. Federalizare

Aşa cum am arătat pe parcursul lucrării, dorinţa de centralizare şi de construire a unei birocraţii administrative la nivelul UE ar putea fi susţinută de marea majoritate a statelor membre. Una dintre „golden rules” cu privire la instituţiile europene scot în evidenţă faptul că acestea, odată ce au fost create, nu vor mai dispărea, chiar dacă scopul pentru care au fost construite a fost atins. Un exemplu elocvent în acest sens este cel a FMI, care şi-a schimbat misiunea pe care o avea în plan internaţional pentru a continua să fiinţeze.
Federalismul, cealaltă opţiune a construcţiei europene actuale, are la bază concepţia liberală clasică bazată pe autonomie locală şi comunităţi caracterizate prin consens. In lumina unui federalism autentic, comunităţile politice sunt federaţii de indivizi, iar aceste noi instituţii dezvoltă noi relaţii voluntare, favorizând constituirea unei confederaţii. În cele din urmă, federalismul se fundamentează pe un set de relaţii voluntare ce se desfăşoară în interiorul comunităţilor şi între indivizi.
Roland Vaubel aprecia că, într-o construcţie de tip federal, fiecare stat membru „ar avea dreptul de a ieşi din acea Uniune în cazul în care majoritatea populaţiei sale votează în favoarea secesiunii” ( Vaubel, 1992).

Armonizare vs. Concurenţă

Deşi există o multitudine de politici ce au drept scop armonizarea în cadrul Uniunii, ne vom referi doar la politica fiscală. După cum este cunoscut, în prezent, impozitele directe sunt stabilite de fiecare stat membru, fiind transferate la nivel comunitar atribuţiile privind taxele indirecte (spre ex. taxele vamale cu exteriorul Uniunii).
În ţările considerate pilonii construcţiei UE, Germania şi Franţa, impozitul pe profit se cifra în 2004 la 39%, respectiv 34%. Aceste rate exorbitante – şi păgubitoare pentru procesul de creştere economică – sunt serios ameninţate de aranjamente fiscale relaxate precum Irlanda (12,5%), Letonia, Cipru şi Lituania (15%), Polonia şi Slovacia (19%). Chiar şi Austria, începând cu 1 ianuarie 2005 a redus impozitul pe profit de la 34% la 25% în încercarea de a face economia internă favorabilă dezvoltării mediului de afaceri, dar şi în încercarea de a opri exodul firmelor multinaţionale şi corporaţiilor către est (Nulle, 2004).
Astfel, dacă în prezent guvernul federal german este constrâns de ofensiva fiscală estică să reducă impozitele directe asupra profiturilor întreprinderilor şi a veniturilor din muncă – în scopul de a împiedica exodul capitalurilor şi firmelor către ţările „prietenoase” din punct de vedere fiscal – în condiţiile existenţei unei politici comune, chiar şi această posibilitate va fi anulată. Este de remarcat că expresia „armonizare” este lozinca utilizată frecvent de militanţii unificării şi creării Statului unic european.
În acest context, ne putem întreba de ce am adus în discuţie armonizarea fiscală privind impozitele directe? Pentru că deşi situaţia din prezent este cea descrisă de noi, încercările unor ţări membre privind reforma fiscală sunt orientate către o cotă unică de impozitare asupra profiturilor corporaţiilor. Susţinută de Franţa, guvernul german a făcut presiuni la nivel comunitar pentru adoptarea unui impozit minim asupra profiturilor de 20%, eliminând astfel migraţia capitalurilor în special către ţările recent integrate. Din fericire, până în prezent, multe dintre guvernele ţărilor UE au respins această iniţiativă în plan fiscal. Dar oare până când?

Asistenţă socială vs. Prosperitate economică

Problematica programelor de asistenţă socială în ţările membre şi politicile promovate de la Bruxelles în acest domeniu au fost amplu dezvoltate într-un capitol anterior al lucrării. Am încercat să aducem argumente de ordin economic şi etic împotriva perpetuării unui stat european asistenţial bazat pe redistribuire realizată prin mijloace coercitive. Este nevoie să înţelegem că exapansiunea măsurilor de coeziune şi solidaritate socială este un pretext al guvernanţilor europeni prin care urmăresc consolidarea puterii proprii pe seama contribuabililor. De la originile statului bunăstării şi până în prezent, în multe ţări ale Europei, s-a înregistrat o creştere substanţială a programelor sociale dezvoltate de stat pentru protejarea celor cu venituri reduse sau care se confruntă cu dificultăţi. Efectul este – aparent paradoxal – creşterea numărului de asistaţi social, adică a celor dependenţi de sfera acţiunilor guvernamentale. Redistribuirea este adesea în beneficiul grupurilor de lobby politic şi economic, adică a celor cu un nivel de educaţie ridicat, care prin comportament de rent-seeking deviază fluxurile băneşti de la scopul iniţial.
Soluţia pieţei libere pentru problema solidarităţii este eliminarea programelor sociale guvernamentale bazate pe solidaritate coercitivă (prin sistemul fiscal) şi înlocuirea lor cu programe sociale private promovate de familii, fundaţii, societăţi de caritate sau biserici. Diferite soluţii în domeniul social oferite de SUA sunt din perspectiva noastră demne de urmat. În Statele Unite funcţionează eficient o reţea de asociaţii private de ajutor reciproc şi pentru că guvernul federal este mai puţin implicat în asigurarea protecţiei sociale, urmărindu-se cu predicţie stimularea indivizilor de a găsi oportunităţi de angajare.
Existenţa unei rate reduse de creştere economică la nivelul UE (în medie 2-3%) arată că prosperitatea economică nu poate avea ca sursă fundamentală redistribuirea veniturilor între cetăţenii Europei, ci mai degrabă asigurarea unui mediu concurenţial onest, oferirea stimulentelor adecvate în procesul de economisire, condiţii prielnice pentru manifestarea antreprenoriatului.

Protecţionism vs. Comerţ liber

Principiul care guvernează politica comercială a UE, în conformitate cu Tratatul de la Maastricht, este cel al unei „economii de piaţă deschise cu liberă concurenţă” (art. 4, fostul art 3 al Comunităţii Europene). În practica efectivă, desigur, asta nu înseamnă că CE va renunţa la măsuri protecţioniste ca o simplă consecinţă a acestei prevederi. Instrumentele politicii comerciale CE nu sunt specificate exhaustiv în tratat deoarece protecţionismul modern s-a dovedit a fi inventiv în găsirea unor noi instrumente. Mai mult, tot mai multe bariere reglementare de origine comunitară sunt aplicabile pieţei interne şi nu neapărat la frontierele Uniunii.
Modelele clasice în teoria comerţului scot în evidenţă importanţa comerţului liber între ţări. Ceea ce a fost cât se poate de evident acum trei secole, pare să ofere o nouă cheie în descifrarea problemelor care împiedică optima funcţionare a comerţului internaţional din prezent: prin comerţul liber bazat pe teoria avantajelor comparative, fiecare economie este susceptibilă de a realiza o alocare superioară a resurselor şi un nivel ridicat al bunăstării materiale. Fiecare ţară ar trebui să producă bunuri ale căror costuri de oportunitate sunt mai mici decât cele ale altor state care doresc să producă acelaşi bun sau să ofere acelaşi serviciu. Ar rezulta de aici o specializare îndrumată de oferta de resurse din cadrul fiecărui cadru economic. Barierele din calea comerţului liber ar stopa această specializare, pentru că astfel ar creşte mult costul materiilor prime, a resurselor în general, ceea ce ar orienta agenţii economici către satisfacerea nevoilor bazale în primul rând, ceea ce ar lăsa mult prea puţin pentru cercetare, dezvoltare, specializare şi perfecţionare, creştere economică.
Ulterior, noile modele au nuanţat argumentul economic clasic în favoarea liberului schimb. Principala idee ce reiese din analiza acestor modele arată că avantajul comparativ nu mia este singura explicaţie a câştigurilor din comerţul internaţional. Astfel avantajele „primei mişcări”, în prezenţa unor efecte de scară mari şi a unor curbe abrupte privind procesul de learning-by-doing, dar şi dumpingul reciproc se pot dovedi a fi un motiv economic al comerţului fără fundamentare pe avantajul comparativ convenţional (Pelkmans, 2001).
Totuşi opinăm că există cel puţin două argumente majore pentru care reţeta liberului schimb este acceptată a sursă de prosperitate economică pentru participanţii la actele de comerţ. Expunerea la concurenţa externă – efectivă sau potenţială – conduce la alocarea resurselor rare către acele utilizări cu un grad de eficienţă ridicat. Literatura comerţului internaţional reţine pe de o parte, câştigurile de alocare, iar, pe de altă parte, câştigurile de eficienţă tehnică.
Un alt argument în favoarea liberului schimb şi a eliminării măsurilor protecţioniste (tarifare sau netarifare) are la bază nevoia de a debarasa politica comercială de lobby-ul diferitelor grupuri de interese economice (adesea urmărindu-se interesul economic al producătorilor, în dauna intereselor generale ale societăţii sau ale consumatorilor). Aşadar apreciem că soluţia adecvată are fundamentul economic în replica unui liberal prin excelenţă, J. C. M. Vincent de Gournay: „Laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même”.